Roland Ngam: Goana Europei după energie alimentează colonialismul verde în Africa. 
Noile proiecte de infrastructură trebuie să fie democratice și să aducă beneficii populației locale.
Piața globală a energiei a fost zdruncinată atunci când Uniunea Europeană a decis să renunțe la gazul, petrolul și cărbunele rusesc ca răspuns la invazia Ucrainei. În Africa, atât guvernele, cât și mediul de afaceri văd în această evoluție o oportunitate majoră de a genera bani pentru proiecte naționale de dezvoltare. Decizia UE, din luna iulie a acestui an, de a defini gazele naturale și energia nucleară drept surse de energie “verde” sau “durabilă” a ridicat și mai mult spiritele liderilor africani, care speră să atragă, în sfârșit, fonduri pentru mega-proiecte de infrastructură energetică.
Cu toate acestea, în timp ce Europa caută să rupă legăturile economice cu Rusia lui Putin, alternativa implică de multe ori relații inegale care constituie puțin mai mult decât un fel de colonialism verde. Chiar dacă miliarde de dolari se varsă în Africa dinspre Nordul Global pentru a dezvolta noi infrastructuri energetice, doar o mică parte din această sumă ajunge în economiile locale sau servește la finanțarea dezvoltării locale.
În schimb, la fel ca în zilele colonialismului clasic, valoarea este extrasă din Africa și trimisă investitorilor din nord, în timp ce localnicii sunt lăsați să se descurce singuri cu consecințele.
Traducere din limba engleză: Cristian Velixar

În legătură cu discuțiile despre imperialism ar trebui să ne gîndim la noi, ca societate dotată cu stat, nu doar ca victime ale imperialismului ci și ca buni făptuitori ai acestuia.
Altfel spus, nu doar că sîntem influențați, formați și afectați de diverse proiecte imperialiste și colonizatoare din zonă ci sîntem și noi, în raport cu alte grupuri subordonate, imperialiști și colonizatori. 
Cred că e timpul să vorbim și despre imperialismul (sau imperialismele) interne. Asta e o discuție legitimă pe care nu o purtăm aproape niciodată. Pentru că această discuție ne scoate din zona de victime eterne și ne arată într-o oglindă proastă – cea de grup care, prin instituțiile ce le controlează, reproduce și aplică față de alte grupuri aceleași practici colonizatoare și imperialiste pe care nu le tolerăm atunci cînd noi sîntem subiectul lor.
Legat de comunitatea romă, de exemplu, politicile statului român, sovietic și cel moldovenesc (după 1990) s-au încadrat în aceeași linii colonizatoare ce au alterat profund comunitatea romă: integrarea acestora în societatea majoritară, sedentarizarea lor, ruperea legăturilor comunitare prin predarea unei curicule ”național-majoritare”/universaliste, refuzul de a promova politici ale memoriei (recuperarea istoriei romilor), politici ineficiente de discriminare pozitivă etc. 
Fiecare entitate statală a dorit să educe din romi buni români, buni cetățeni sovietici, buni moldoveni/români, nu însă și buni romi. 
Într-un mod similar (la care se adaugă și o logică teritorială), găgăuzii sînt, în imaginarul local, niște ”oaspeți” care au venit temporar și care, chiar dacă trăiesc de sute de ani pe aceste meleaguri, sînt încă ”străini”, adică agenții altora. 
Și sînt tratați ca atare…
De asemenea, putem extinde grila și în afara grupurilor etnice. Putem descrie în termeni de colonialism intern hipercentralizarea țării, adică situația în care majoritatea resurselor politice, culturale și economice ale țării sînt concentrate în capitală iar provincia joacă rol doar de furnizor de materie primă, oameni și alte resurse.

Céline Cantat despre cetățenie, miganți și excluziune în Ungaria contemporană: 
”După așa-zisa “criză a migrației” din 2015, premierul ungar Viktor Orbán a devenit o figură-cheie a unei drepte europene ultraconservatoare și iliberale.
Politica lui Orban este ancorată în poziții virulente anti-imigrație și în discursuri feroce care vizează Uniunea Europeană (UE), văzută ca fiind incapabilă să “protejeze Europa și civilizația sa” de “amenințarea” reprezentată de migranți”. Dincolo de retorica sa incendiară, Orbán s-a opus în mod constant inițiativelor la nivelul UE privind administrarea comună în materie de migrație, inclusiv împotriva propunerii Comisiei Europene de a pune în aplicare cote pentru distribuirea solicitanților de azil, precum și împotriva mai multor dispoziții cuprinse în “Noul pact privind migrația și azilul” din 2020. 
În acest articol, încerc să arăt că poziția Ungariei cu privire la migrația internațională reprezintă rezultatul unor configurații de putere specifice și a unor tensiuni discursive care țin de organizarea politică, economică și culturală a Uniunii Europene. Mobilizez și utilizez conceptul de europenism, pe care l-am dezvoltat în cadrul lucrării mele de doctorat, pentru a argumenta că discursurile și practicile oficiale maghiare privind migrația și azilul sunt, de fapt, puternic aliniate nu numai la politica UE în materie de migrație, ci și la narațiunile identitare care sunt centrale proiectului european. Apoi, sugerez că pozițiile Ungariei cu privire la migrație sunt de fapt strategii funcționale în relațiile de putere cu instituțiile europene.
La rândul lor, aceste considerații arată că politicile și practicile de migrație ale țării sunt rezultatul politicilor UE și, mai ales, rezultatul procesului de (re)organizare capitalistă specifică a regiunii care a însoțit integrarea europeană.”  
- - - - - 
Articolul face parte din seria de articole Migrația transnațională în Europa Centrală și de Est din perspective intersecționale de rasă, gen, clasă și cetățenie a reţelei mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO.

https://platzforma.md/arhive/392322

Un articol al lui Ilya Budraitskis despre modurile în care decolonizarea devine o armă și de ce rușii trebuie să se decolonizeze singuri.
De la declanșarea invaziei Ucrainei, apelul la “decolonizarea” Rusiei a devenit nu doar una dintre cele mai populare lozinci politice, ci și una dintre cele mai concrete.
Schimbările reale sunt posibile doar dacă “decolonizarea” devine, pentru cetățenii și cetățenele ruse, un proces de reciclare a propriei identități, a trecutului și a prezentului lor, ale căror fundamente imperiale și șovine au contribuit, în mare măsură, la războiul de astăzi.
Un program complex de “decolonizare” pare coerent și consistent, atâta timp cât nu este interogat prin întrebări de concretizare: Cine ar fi subiectul titular al “decolonizării”? Ce condiții ar face ca aceasta să se întâmple?
Atât sprijinul necondiționat pentru dreptul Ucrainei de a rezista agresiunii rusești, cât și lupta pentru viitorul Rusiei ca federație (sau confederație) democratică necesită o înțelegere clară: decolonizarea autentică reprezintă un program intelectual și politic care, prin definiție, nu poate fi impus din exterior.
Decolonizarea nu se limitează la posibilitatea de a avea state separate sau entități cu autonomie deplină, ci implică eliberarea chiar cadrul de percepție a propriei persoane, a propriei identități, ca fiind create de puterea imperială. Pentru ca decolonizarea să dobândească o valoare cu adevărat universală, subiecții săi nu trebuie să fie doar fostele popoare colonizate, ci și moștenitorii colonizatorilor.
Decolonizarea deci, vorbește în mod explicit despre necesitatea unei noi re-creări (re-instituiri) a țării și ne cere să răspundem la o întrebare ce ne leagă unii de alții dacă nu un stat centralizat și atributele sale – educație și cultură uniforme, o limbă unică și unificată?
Răspunsul trebuie să îl căutăm singuri.
- - - -
Ilia Budraitskis este istoric și publicist rus, redactor al portalului Posle.media
Articolul a apărut inițial cu titlul Какая деколонизация нам нужна? pe portalul Doxa.


https://platzforma.md/arhive/392362

Legea antiseparatism, votată pe 3 februarie, este parțial o lege anti-trasnistreană, și totodată o lege anti-găgăuză.
Ea îndeplinește o singură funcție – cea de a restricționa și de a pedepsi. Adică e bîta prin care statul Republica Moldova încearcă să se protejeze de amenințările separatiste.
…Ceea ce nu găsim, în această lege, în cadrul legal al țării, în politicile și strategiile de dezvoltare, în genere în viziunea pe termen lung despre țară nu este acest aspect restrictiv, adică jandarmul imaginar din capul guver nanților.
Din contra, lipsește un plan sau proiect comun, adică o Moldovă a Viitorului, ca proiect și proces, ce ar servi drept punct de atracție pentru locuitorii țării.
Cu legea anti-separatism ca bîtă de protecție și fără a propune o viziune despre Moldova ca și ”Casă Comună” (o să reiau formularea lui Ion Druță, pe care o cred reușită, despre reconcilierile necesare conviețuirii pașnice dintre popoarele care trăiesc pe teritoriul Moldovei) e că el nu oferă un Vis, un Proiect, un Plan, O Viziune în care s-ar regăsi toți cetățenii Republicii Moldova, indiferent de limba, etnia, religia sau alte particularități ce-i fac deosebiți.

Acest articol discută mișcările de eliberare a femeilor kurde din Rojava, o regiune administrativă autonomă din nord-estul Siriei (NES).
Aceste femei argumentează că pentru a pune capăt războiului este nevoie de o disoluție a sistemului statului-națiune. Mișcările kurde de eliberare a femeilor oferă o soluție pentru a pune capăt războiului care se bazează pe trei elemente-cheie.
În primul rând, soluția e fundamentată de jineologie, o teorie centrată pe femeie care critică explicit feminismul occidental și sistemul bazat pe conceptul statului-națiune. În al doilea rând, soluția se bazează pe modelul de autoguvernare al confederalismului democratic, care este un model de guvernanță non-statală, de tip municipalist.
În al treilea rând, soluția se inspiră din două înțelesuri conexe ale autosuficienței, care contribuie la articularea unui concept clar și o viziune puternică asupra autonomiei femeilor.

https://platzforma.md/arhive/392430

Săptămîna trecută grupul nostru de inițiativă a expediat un demers prin care am solicitat opinia Avocatului Poporului asupra proiectului Legii cu privire la transmiterea cu titlu gratuit a unui bun imobil (Blocul 2 al Bibliotecii Naționale către Mitropolia Basarabiei).
Astăzi oficiul Avocatului Poporului a publicat opinia sa în care declară următoarele:
Procedura de elaborare a proiectului de lege nu corespunde principiului legalității pentru că ”derogarea legislativă” este aplicată arbitrar și neproporțional. ”Potrivit Legii 100/2017, actele legislative derogatorii, reglementează raporturile sociale generate de situații excepționale, derogând de la actele generale și de la cele speciale, și doar în caz de divergență între o normă a actului legislativ general sau special și o normă a actului legislativ de excepție cu aceeași forță juridică, se aplică norma actului legislativ de excepție. În Republica Moldova, excepțiile și derogările conferă Statului dreptul discreționar de a opta pentru transpunerea sau netranspunerea dispoziției relevante a actului legislativ UE în proiectul național, astfel derogarea este utlizată în scop de armonizare a cadrului național cu cel regional sau internațional, și nu o cale de a soluționa prin Lege transmiterea cu titlu gratuit a unui bun imobil.”

https://platzforma.md/arhive/392488

Școala de vară „Studii ale zonelor de graniță în Europa Centrală și de Est șiregiunea Mării Negre”, ediția a III–a
Data: .
Locație: Institutul Muncii, str. Zimbrului 10, Chișinău, Moldova.
Termen limită de aplicare: 15 aprilie 2023.
Școala de vară își propune să creeze o platformă pentru studenți, doctoranzi, cercetători la începutul carierei și practicieni în vederea derulării unor discuții interdisciplinare și schimb de idei despre teritoriile de graniță din regiune. Reunind universitari și practicieni din diverse domenii, cum ar fi antropologie, istorie, economie, geografie, științe politice, sociologie și studii culturale, școala de vară urmărește să promoveze o înțelegere mai profundă a dinamicii complexe care modelează regiunile și comunitățile de graniță.
Organizatori:
Centrul pentru Studiul Relațiilor Interetnice din Europa de Est, Harkiv, Ucraina.
Centrul pentru Management și Cultură în Europa, Universitatea St. Gallen, Elveția.

https://platzforma.md/arhive/392482

este elocvent faptul că mișcarea de a construi solidarități și de a căuta conexiuni între postsocialism și postcolonialism, Estul Europei și „Sudul global”, a fost unidirecțională și a venit predominant, dacă nu exclusiv, din partea celor aflați în Estul Europei. Acesta este un prilej bun pentru a reflecta asupra conexiunilor pe care analiza imperialismului rusesc ne permite să le facem între Estul Europei și Sudul non-european.
 
Nu ar trebui să existe nicio îndoială că invazia Rusiei ar trebui înțeleasă ca fiind atât naționalistă, cât și imperialistă și că majoritatea albă a Rusiei ar trebui să regândească istoria Rusiei prin prisma imperialismului, în timp ce cercetătorii din regiune s-au angajat în discuții ample care au abordat aplicabilitatea „colonialului” în cazul Imperiului Rus/Sovietic/Uniunea Sovietică/Federația Rusă. O altă întrebare care trebuie pusă este aceasta: în ce fel discuția despre imperialismul rusesc se poziționează în raport cu luptele anticoloniale globale și care ar fi motivele pentru a căuta solidarități cu cei (fost) colonizați din alte părți ale lumii? În acest eseu sugerez că pasul de a construi analogii între postcolonialitate și postsocialism ar putea fi prea rapid și, cel puțin, necesită examinarea participării active a regiunii la supravegherea granițelor fizice și simbolice ale „Europei”.

Pe 1 Mai celebrăm Ziua internațională a solidarității oamenilor muncii.
Platzforma a compilat un scurt raport al celor mai importanți indicatori despre muncă și muncitori și reglementări legale a muncii în Republica Moldova în anul 2022.

În ce constă particularitatea noii Concepții a politicii externe a Rusiei și care este rolul ei? De ce a ajuns retorica propagandiștilor de la televizor să fie preluată în documentele diplomatice oficiale? Profesorul Vyacheslav Morozov de la Universitatea din Tartu explică nuanțele diplomației rusești.
”– Putem oare spune că imperiul cu care se confruntă Rusia este reprezentat de Statele Unite, care este principalul destinatar al Concepției Politicii Externe?
– Bineînțeles că da. Dacă ne uităm la structura documentului, în lista de priorități regionale, pe primul loc se află străinătatea apropiată, apoi statele cu diferite grade de prietenie, iar la final se vorbește despre statele din Europa, care sunt numite sateliți ai SUA (Uniunea Europeană nu este menționată deloc). Europa este recunoscută ca având o anumită subiectivitate potențială, care se va realiza atunci când se va elibera de dominația SUA și va recunoaște dreptatea Rusiei. Țările anglo-saxone sunt discutate în continuare, și anume SUA și aliații săi, Marea Britanie, precum și Canada, Australia și Noua Zeelandă.
Când vine vorba de Sudul global, apare o retorică anticolonială și emancipatoare. Această turnură discursivă a avut loc în discursul lui Putin din 30 septembrie, în care acesta a folosit cuvântul „hegemonie” de cel puțin cinci ori, a vorbit mult despre colonialism și a încercat să construiască o legătură între lupta Rusiei împotriva dominației occidentale în Ucraina și lupta împotriva colonialismului în Sudul global. Potrivit Concepției Politicii Externe, Rusia pretinde că ar fi în avangarda mișcării globale anticoloniale, însușindu-și o parte din moștenirea sovietică.
Este demn de remarcat faptul că Uniunea Sovietică, cu sprijinul său pentru decolonizare, este prezentată în document ca fiind întruchiparea unei anumite Rusii eterne și neschimbătoare, în timp ce internaționalismul său oficial și ideologia de stânga sunt tăcute cu grijă.”

Declarație Publică cu privire la revizuirea Dispoziției Nr. 68 din 10 mai a Comisiei pentru Situații Excepționale cu privire la persoanele refugiate din Ucraina
Organizațiile Societății Civile semnatare își exprimă îngrijorarea în legătură cu emiterea dispoziției nr.68 din 10 mai 2023, a Comisiei pentru Situații Excepționale (în continuare CSE).
Constatăm cu îngrijorare faptul că, începând cu data de 15 mai 2023, vor fi abrogate mai multe prevederi ale dispozițiilor anterioare ale CSE cu privire la regimul special de aflare în Republica Moldova a persoanelor refugiate din Ucraina, care nu au aplicat pentru obținerea protecției temporare.
Dispoziția nr.68 emisă de către CSE, va avea ca efect încălcarea mai multor drepturi ale persoanelor refugiate, precum:

- Dreptul de aflare în RM pe perioada stării de urgență și până la 90 de zile după expirarea stării de urgență.
- Dreptul la muncă fără obținerea permisului de ședere provizoriu și fără obligativitatea achitării salariului mediu pe economie.
- Dreptul de obținere a permisului de ședere provizoriu fără prezentarea certificatului de cazier judiciar și fără achitarea taxei de stat.
- Dreptul de ședere provizorie în scop de muncă fără prezentarea vizei de lungă ședere.
- Dreptul de ședere provizorie în scop de studii fără prezentarea actului ce confirmă mijloacele de întreținere.
- Dispoziția nr. 68 emisă de către CSE face să neglijeze această realitate obiectivă și să încalce drepturile refugiaților, precum și principiul proporționalității, echității și securității juridice.
În vederea asigurării refugiaților din Ucraina cu condiții și pârghii suficiente pentru asigurarea drepturilor fundamentale și securității acestora, în virtutea considerentelor expuse mai sus, organizațiile semnatare solicită:
1. Suspendarea acțiunii prevederilor punctului 5 al Dispoziției nr. 68 a Comisiei Situații Excepționale.
2. Inițierea unui proces larg de consultări publice, cu participarea autorităților statului, a organizațiilor internaționale umanitare, a organizațiilor și inițiativelor locale care desfășoară activități legate de persoanele refugiate din Ucraina, a persoanelor refugiate pentru identificarea dificultăților pe care le întâmpină persoanele refugiate în procesul de aplicare pentru Protecția Temporară și altor forme de azil, precum și elaborarea unui proces de eliminare a acestor bariere.

În Găgăuzia lucrurile stau foarte prost după ce marți, 16 mai, mascații de la CNA au descins la Comrat, la Comisia Electorală a regiunii în cadrul unor ”acțiuni de urmărire penală în dosarul coruperii alegătorilor”. CNA a poposit la Comrat după ce Comisia Electorală a regiunii a declarat-o pe Eugenia Guțul, candidata lui Ilan Șor, drept învingătoare la alegerile pentru funcția de ”bașkan” (președintă a regiunii) care au avut loc duminică, 14 mai.
Lucrurile ar fi stat prost în Găgăuzia indiferent dacă la alegerile bașcanului (președintelui autonomiei) ieșea candidatul lui Igor Dodon, Grigorii Uzun, sau candidata lui Ilan Șor, Eugenia Guțul. 
Motivul este cît se poate de prozaic: ambii candidați care au ajuns în turul 2 nu reprezintă, sub nicio formă, figuri politice locale autonome și independente, ci piese de schimb (marionete) în jocurile de putere de la Chișinău. 
Ambii candidați au participat la aceste alegeri ca ”delegați” ai unor forțe politice de la Chișinău (convențional îl considerăm și pe Șor ca fiind de la Chișinău, pentru că jocurile lui din Găgăuzia nu-s făcute de dragul locuitorilor din Cișmichioi sau Beșalma, ci de dragul bătăliilor din Parlament și Guvern). 
Niciunul dintre candidați însă nu a făcut, în vreun fel, jocul găgăuzilor și al regiunii autonome Gagauz Yeri, niciunul nu a fost delegatul locuitorilor găgăuzi la alegerile pentru cea mai înaltă funcție în autonomia găgăuză.
Și asta nu este neapărat o anomalie, ci mai degrabă o situație care se repetă la toate alegerile locale din Găgăuzia.
Realitatea asta ține de faptul că Autonomia Găgăuză nu a fost, aproape niciodată în cei aproape 30 ani de existență, despre găgăuzi și nevoile lor, ci aproape întotdeauna a funcționat ca încă o tablă de șah în jocurile mahărilor de la Chișinău (în care se implicau și persoane secundare de la Moscova, dar meciurile principale s-au făcut oricum la Chișinău). 
Ca să înțelegem cît de mult au contribuit politicienii găgăuzi la realizarea dezideratelor prevăzute în Legea nr. 344 din 1994 cu privire la statutul juridic al regiunii – cel de a contribui la realizarea ”necesităților naționale şi păstrării identității naționale a găgăuzilor, dezvoltării lor plenare şi multilaterale, prosperării limbii și culturii naționale, asigurării sinestătorniciei politice şi economice” e destul să înțelegem că, la aproape 30 de ani de la înființarea autonomiei găgăuze, regiunea nu a reușit nici măcar să asigure un nivel decent de păstrare a identității culturale și etnice găgăuze.
La moment mai multe cercetări și sondaje realizate cu locuitorii din autonomie indică asupra faptului că limba găgăuză este pe cale de dispariție aceasta rămînînd doar ca limbă de comunicare în familie, iar la generațiile mai tinere se observă o tranziție spre alte limbi de comunicare, mai ales limba rusă.
Nu este nimic natural și nici primordial în simpatiile filoruse ale locuitorilor autonomiei. Găgăuzii nu sînt genetic filoruși (în fapt, limba găgăuză a fost marginalizată pe teritoriul RSSM exact în felul în care a fost marginalizată și limba ”moldovenească”), și nici nu au vreo ”esență” prorusă.
Filorusismul lor este unul construit, unul produs zi de zi de un amestec de politici publice proaste și de statutul de ”vasalitate” a politicii găgăuze față de jocurile de la Chișinău.

Cătălina Catana despre cum ideea de ‘europenitate’ a devenit fundamentul noului naționalism moldovenesc
Direcția de dezvoltare spre integrarea europeană este formulată ca fiind o decizie existențială, o alegere morală, încorporată în eforturile de a construi o identitate națională înrădăcinată în așa-zisa „civilizație europeană”. 
Aceasta retorică politică cuprinde trei teme semnificative: 
În primul rând, ea întărește ideea despre UE ca „spațiu civilizațional” si „comunitate de valori”, pe care alte națiuni „subdezvoltate” ar trebui să aspire să le imite. 
În al doilea rând, aceste discursuri politice demonstrează modul în care elitele politice ale Moldovei au interiorizat statutul semiperiferic al țării. În discursul public, există o acceptare covârșitoare că Moldova „nu este chiar Europa”, dar este în proces de „tranziție”. 
În cele din urmă, astfel de discursuri implică faptul că identitățile complexe, ambigue și starea de „ mijloc” sunt nepotrivite, nedorite și chiar amenințătoare în lumea contemporană.
Însușirea anumitor valori ca fiind în mod inerent „europene” implică exclusivitatea acestora pentru statele membre, solidificând efectiv o relație asimetrică între membrii UE şi ţările candidate.
Sunt oare drepturile omului, dreptul la protest, dreptul la vot sau drepturile femeilor valori europene inerente?
De exemplu, luptele anticoloniale ale fostelor colonii au avut un impact profund și de anvergură asupra lumii, modelând cursul istoriei și demontând exploatarea europeană care nega popoarelor indigene anume aceste drepturi ”europene”!. 
Cu toate acestea, aceste lupte rămân adesea umbrite și marginalizate în relatările istorice, perpetuând o perspectivă eurocentrică care minimizează agenția și semnificația popoarelor colonizate. Chiar și în spațiul nostru, mișcările de eliberare de sub regimul sovietic, au fost democratice în esență, dar acum suntem plasați in școala democrației și învățați cum să gândim și ce să facem. Acest lucru ridică întrebări importante cu privire la însuşirea acestor valori de către UE ca mijloc de a-şi afirma propria autoritate şi de a consolida o naraţiune a superiorităţii. Prin susținerea acestor valori ca fiind unic europene, UE creează percepția că acestea sunt exclusive statelor sale membre, diminuând astfel agenția și realizările altor regiuni și societăți în susținerea democrației.
Privind dincolo de narațiunea predominantă care descrie situația geopolitică din regiune ca o luptă între bine și rău, civilizație și tribalism, este esențial să recunoaștem că propulsarea Moldovei ca membru candidat al UE simbolizează expansiunea capitalismului neoliberal în țările emergente. 
În acest context, regiunea servește ca o semiperiferie europeană, o sursă convenabilă de forță de muncă ieftină, situată convenabil la pragul nucleului occidental. Mai mult de atât, periferia est-europeană funcționează ca o zonă tampon, menținând efectiv o barieră care împiedică afluxul de migranți și refugiați nedoriți.

𝐔𝐧 𝐚𝐩𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐙𝐢𝐮𝐚 𝐑𝐞𝐟𝐮𝐠𝐢𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢

Răspunsul diferențiat la fluxurile de refugiați al țărilor europene a creat percepția rezonabilă că ar exista o ierarhie a refugiaților, în cadrul căreia unele grupuri de refugiați sînt tratate mai bine iar altele mai rău (evident, refugiații nu au nici o vină pentru acest tratament diferențiat). 

Astfel, în timp ce Europa face eforturi considerabile și lăudabile pentru a integra refugiații ucraineni, mii de refugiați sirieni, pakistanezi, libieni, afganezi încă se îneacă în apele Mării Mediterane încercînd să ajungă în Europa. Ei tot fug de războaie, sărăcie, violențe. 

Alte mii de persoane refugiate nu sunt lăsate să intre în UE la granița dintre Polonia și Belarus. 

Mai mult, autoritățile naționale ale statelor europene, împreună cu unele instituții supranaționale ale UE – cum este Agenția Frontex – nu doar că nu permit persoanelor refugiate accesul pe teritoriul UE, dar și intimidează voluntarii și organizațiile care ajută refugiații în Letonia, Polonia, Italia, Grecia, Spania, Croația, Malta, Franța, Elveția, Marea Britanie etc. 

Chemăm societățile și statele, inclusiv statul Republica Moldova:

– Să contribuie la legalizarea migranților și refugiaților. 

– Să facă accesibile dreptul la locuințe sociale, educație, sănătate, sprijin și asistență legală, dreptul la reședință, dreptul la muncă și protecție socială, dreptul la un mediu sănătos pentru toate persoanele, indiferent de statutul lor migrațional. 

– Să ofere refugiaților nu doar dreptul la muncă ci și drepturi la locul de muncă, adică dreptul la condiții de muncă sigure, remunerare egală pentru muncă de valoare egală și protecție socială. De asemenea, autoritățile naționale trebuie să asigure și să respecte drepturile refugiaților la asociere, inclusiv în sindicate, și la negocieri colective. 

– Să creeze servicii publice accesibile pentru comunitățile de migranți și refugiați. 

– Să aloce fonduri pentru a asigura coeziunea socială a societăților gazdă și a comunităților de refugiați. 

– Să reconstruiască și amenajeze clădirile nefolosite pentru a caza persoane fără adăpost. 

– Să realoce bani, atît din fonduri locale cît și din fonduri internaționale pentru sisteme de sănătate, educație, îngrijire a copiilor, centre și servicii comunitare, asistență psihologică și servicii de suport pentru persoanele care au supraviețuit abuzuri și violență. 

– Să înceteze criminalizarea sprijinului umanitar pentru refugiați și migranți manifestată prin intimidarea ONG-urilor și activiștilor care prestează servicii pentru refugiați. 

– Să sporească fondurile de asistență pentru refugiați și persoanele vulnerabile din societățile gazdă.

https://platzforma.md/arhive/393436

Au protestat, au scris demersuri colective adresate administrației fabricii, Ministerului Muncii și Inspectoratului de Stat al Muncii, iar câteva muncitoare s-au adresat și în instanță – totuși până în prezent, mai multe zeci de femei angajate la cele 5 fabrici de îmbrăcăminte ale companiei Floreana Fashion nu și-au primit salariile pentru lunile ianuarie, februarie și martie 2023.
----
Pornind de la o sesizare pe ida.md, echipa Platzforma relatează despre un caz de încălcare a drepturilor muncii (reținerea plăților salariale pentru 3 luni și neachitarea îndemnizațiilor pentru concediu) la o fostă fabrică de textile din Cupcini (raionul Edineț), filială a companiei Floreana Fashion SRL.

https://platzforma.md/arhive/393552

Ion Druță (1928-2023). An obituary by Erin Hutchinson.

”Born in the village of Horodiște on September 3, 1928, Ion Druță dedicated his literary career to representing the lives of Moldovan peasants on the page and on the stage. Over the course of his life, he became known across the USSR as the quintessential Soviet Moldovan writer. His dedication to his particular vision of Moldovan life caused him to clash with the political and literary establishment, first with communists and later with nationalists. Recalling Druță’s pugnacious attitude in a meeting with Communist Party ideological officials in the 1960s, Zoia Iakhontova, Druță’s editor at the publisher Molodaia gvardiia, wrote that he was always “spoiling for a fight, preferring to meet danger face to face.”
Druță published his first collection of stories about life in the Soviet Moldovan countryside, La noi în sat, in 1953. His stories, which told about the loss of the traditional peasant way of life, clashed with the official Soviet narrative that the USSR had brought only enlightenment and progress to the Moldovan village.
This put him on the wrong side of the Stalinist literary bureaucrats who dominated the Moldovan Writers’ Union at the time. In 1954, Druță shocked the literary establishment when he defeated a leading party official to win a seat on the board of the Union of Writers. He soon found himself blacklisted in retaliation, unofficially barred from publishing his latest work, Leaves of Sorrow, in his native republic.
Mikhail Gorbachev’s rise to power opened up a new era in Druță’s career, during which he became an activist and elected official. When Gorbachev first launched his policies of glasnost’ and perestroika, the exiled Druță became a symbolic figure to the beleaguered Moldovan writers, who remained under a repressive, Brezhnevite regime headed by Semion Grossu. In 1987, the Moldovan Writers’ Union overthrew their previous leadership and elected Druță in absentia as their honorary leader. That summer, Druță wrote an explosive article in Literaturnaia gazeta criticizing the Moldovan leadership for the overuse of pesticides in the republic and their hostile attitudes towards glasnost’. The article helped jumpstart the environmental movement in the republic and further emboldened the Moldovan writers to challenge the Communist Party.
Druță parted ways with the Popular Front after its leaders began to advocate unification with Romania. Many in the Moldovan Writers’ Union saw union with Romania as the ultimate rejection of Soviet rule in Moldova, but Druță refused to repudiate the concept of Moldovan identity, which his pro-Romanian colleagues saw as an artificial Soviet imposition. His anti-unionist stance caused him to be criticized in Chișinău once more, this time from a nationalist position. Like his native republic, Druță remained stubbornly independent.”

https://platzforma.md/arhive/393600

Ion Druță (1928-2023) - un necrolog scris de cercetătoarea americană Erin Hutchinson.
”Născut în satul Horodiște (actualul raion Dondușeni) la 3 septembrie 1928, Ion Druță și-a dedicat întreaga sa carieră literară actului reprezentării vieții țăranilor moldoveni în pagini de carte și pe scenă.
Atașamentul său pentru o viziune particulară asupra vieții moldovenești l-a făcut să intre în conflict cu establishmentul politic și literar, mai întâi cu comuniștii sovietici și mai târziu, după prăbușirea URSS, cu naționaliștii pro-români.
Druță publică prima sa colecție de povestiri despre viața în mediul rural din Moldova Sovietică, La noi în sat, în 1953. Poveștile sale, care relatează despre dispariția modului de viață tradițional al țăranilor, intrau în conflict cu narațiunea oficială sovietică potrivit căreia puterea sovietică adusese doar iluminare și progres în satul moldovenesc.
Acest lucru l-a adus de cealaltă parte a baricadei în raport cu birocrații literari staliniști care dominau Uniunea Scriitorilor din Moldova la acea vreme.
Operele lui Druță din anii 1970 reflectau un sentiment general tot mai puternic în rândul scriitorilor sovietici că oficialii sovietici își pierduseră reperele, devenind tot mai obsedați de valori materiale în detrimentul valorilor spirituale care se regăsesc în tradiție, istorie și cultură.
La fel ca mulți scriitori sovietici (mai ales ruși) de proză rurală, Druță a susținut importanța păstrării bisericilor istorice, pledând pentru conservarea mănăstirii Căpriana în Clopotnița. Împreună cu mulți alți intelectuali moscoviți, Druță devine din ce în ce mai atras de creștinism pe parcursul anilor 1970.
Când Gorbaciov a lansat pentru prima dată politicile sale de glasnost’ (transparență) și perestroika(restrukturare), Druță, aflat în exil, devine o figură simbolică pentru scriitorii moldoveni care încă rămân sub un regim represiv, de tip brejnevist, condus de Semion Grossu. În 1987, Uniunea Scriitorilor din Moldova a răsturnat conducerea anterioară și l-a ales pe Druță, în absență, drept președinte de onoare. În acea vară, Druță a scris un articol – Pămîntul, apa și virgulele în Literaturnaia Gazeta (Gazeta Literară), în care critica conducerea de partid moldovenească pentru utilizarea excesivă a pesticidelor în republică și pentru atitudinea ostilă față de „glasnost”.
Articolul a contribuit la lansarea mișcării de mediu din republică și i-a încurajat și mai mult pe scriitorii moldoveni să sfideze Partidul Comunist.
Druță se desparte de Frontul Popular după ce liderii acestuia încep să pledeze pentru unirea cu România. Mai multe figuri din rândul intelectualității locale (mai ales din Uniunea Scriitorilor din Moldova) priveau unirea cu România ca fiind un act de respingere definitivă a dominației sovietice în Moldova, dar Druță refuză să renege conceptul de identitate moldovenească, pe care colegii săi pro-români îl vedeau ca pe o construcție sovietică artificială.
Poziția sa antiunionistă a făcut ca el să fie criticat din nou la Chișinău, de data aceasta de pe poziții naționaliste.”

https://platzforma.md/arhive/393596

This is an article about the situation of several hundred women employed at the five Floreana Fashion’s garment factories which have not received their salaries for January, February and March 2023.

https://platzforma.md/arhive/393622

Cultură și stat în Chișinăul sovietic: cinematografele orașului.
”Încerc să prezint, în acest text, o istorie subiectivă și foarte superficială (din motivul că o istorie complexă ar lua sute și sute de pagini) a unor instituții de cultură din Chișinău construite în perioada sovietică (1944-1994). Mă interesează deopotrivă istoria concretă a acestor clădiri și organizații (ca și clădiri, ca locuri de socializare politică și culturală), dar și istoria lor instituțională (misiunea și scopurile lor).
Cinematografele apar deopotrivă ca obiecte de arhitectură (și voi povesti o istorie arhitecturală a lor și a contextului în care acestea apar), dar și ca instrumente de politici culturale și sociale (instituții concepute pentru a contribui la educația culturală și politică a maselor, la mobilizarea lor pentru construcția socialismului).
Aceste două ipostaze ale cinematografelor ne permit să povestim o istorie despre statul sovietic ca autor al unui proiect masiv și ambițios de educare și mobilizare a maselor, de creare a cetățeanului sovietic prin intermediul planificării urbane și politicilor culturale.
Lupa cercetării, utilizată în acest text, este orientată spre o zonă intermediară situată între un nivel micro (cinematografele concrete din Chișinău) și un nivel macro (politicile culturale ale RSSM și URSS, schimbările radicale de politici în domeniul arhitecturii etc).”
- - - - - - 
Dacă v-a plăcut articolul sau doriți să susțineți colectiva Platzforma, vă rugăm să contribuiți pe Patreon.

Catalina Catana:
”Conflictul dintre Palestina și Israel oferă o exemplificare elocventă a violenței înrădăcinate în sistemul stat-națiune. Reprezentarea conflictului ca o luptă existențială între două entități naționale și accentuarea identităților naționale nu doar ignoră umanitatea celor implicați, ci și evidențiază cum statele-națiune își legitimează deseori existența prin excluderea și confruntarea cu cei considerați „ceilalți străini, non-naționali”.
Astfel, perpetuarea violenței în acest conflict reflectă esența paradigmei statului-națiune: revendicările teritoriale și identitățile naționale vin în detrimentul vieților umane și păcii.
Neînțelegerile istorice și nedreptățile trăite atât de israelieni, cât și de palestinieni, au creat o rețea complexă de revendicări concurente, accentuate de activitățile de colonizare în Cisiordania și de întărirea narativelor divisive. Toate acestea fac tot mai dificilă stabilirea unor granițe clare și reciproc acceptabile, precum și abordarea problemelor precum dreptul la întoarcere pentru refugiații palestinieni și statutul Ierusalimului.
Ceea ce este cu adevărat urgent este deschiderea unei căi pentru ca oamenii din ambele tabere să își exprime colectiv durerile și să caute dreptatea în calitate de ființe umane, depășind limitele identităților naționale.
Doar prin depășirea cadrului strâmt al statului-națiune putem începe să promovăm condițiile necesare pentru o pace durabilă și un viitor în care atât israelienii, cât și palestinienii pot conviețui în înțelegere.
În contextul în care soluția celor două state devine din ce în ce mai puțin viabilă, se pune întrebarea esențială: care ar fi soluția atunci?
Propun două.
1. Soluția unui stat-federație, unui stat unitar democratic sau stat binațional în care palestinienii și israelienii coexistă ca cetățeni cu drepturi și putere politică egală.
2. Soluția Fără Stat. În această viziune, puterea politică poate fi distribuită între comunități mai mici, cooperative voluntare sau asociații, punând accentul pe luarea deciziilor directe și auto-guvernare prin cooperare voluntară și respect reciproc. De asemenea, în domeniul economic, mutualismul ar putea contribui la o distribuție mai echitabilă a resurselor, protejând împotriva exploatării perpetuate de instituțiile capitaliste tradiționale. Mai mult decât atât, promovând cooperarea voluntară și solidaritatea în cadrul comunităților și asociațiilor, viziunea anarhistă pune autonomia, echitatea și solidaritatea ca principii de bază a societății.”

https://platzforma.md/arhive/393649