Alexandru Lupusor interoghează critic conceptul de patriotism..
”Tematizarea patriotismului, a conceptului și supozițiilor sale ideatice, este cvasi-absentă în discursul public din societatea moldovenească. În schimb, curente și uzuale sînt apelurile la patriotism. În dezbateri și confruntări politice, într-un mod spontan și necritic, ne recunoaștem, adesea, pe noi înșine drept patrioți și ne acuzăm împotrivitorii de lipsa patriotismului. Deseori, patriotismul e invocat pe post de alibi moral sau chiar ca o instanță de la care se așteaptă casarea acuzațiilor pentru fapte reprobabile juridic, politic sau moral. În egală măsură, reclamarea lipsei sau insuficienței patriotismului la opinenții ideologici și adversarii politici este un mijloc facil, dar obișnuit, pentru a-i descalifica.
Astfel, uzajul curent ne descoperă, de cele mai multe ori, o instrumentalizare moralizatoare a discursului patriotic. Aceste inteprelări moralizatoare ale patriotismului își sporesc prezența și intensitatea, în special, în contextul unor provocări majore, venite dinăuntru, dar mai ales din afară, pe care le resimte statul și societatea. În fapt, atît la nivelul simplei opinări, cît și a discursului public elaborat, patriotismul rămîne, în mod predominant, redus la o retorică normativ-moralizatoare despre cum trebuie cu adevărat percepută realitatea și valoarea a ceea ce numim patrie sau despre cum e corect și bine să ne iubim patria, ignorînd, în acest fel, diversitatea de înțelesuri pe care le poate avea conceptul de patriotism sau varietatea de concepții, morale și politice, pe care diversele sale interpretări le poate instanția.
Fiind astfel un termen a cărui intensitate crește periodic în cadrul dezbaterilor publice, credem că e justificată încercarea pe care o propunem de inventariere a originii termenului patriotism, a ipostazierilor conceptuale ale patriotismului și a supozițiilor sale ideatice. ”

https://platzforma.md/arhive/391350

Tatiana Macovei despre reglementarea telemuncii în Republica Moldova:
”Telemunca nu are suport regulatoriu propriu la nivel de legislație națională în Republica Moldova, iar orice încercare a participanților de a o forma juridic raporturile de telemuncă riscă de a fi lovită de nulitate în cazul în care stabilește pentru salariați garanții sub limita prevăzută de lege.
Totuși, în Republica Moldova pe piața muncii întâlnim raporturi juridice de telemuncă, chiar dacă se găsesc sub o altă denumire. Având în vedere beneficiile multiple aduse de telemuncă foarte mulţi angajatori au demarat deja analize aprofundate privind fezabilitatea prelungirii regimului de telemuncă, urmărind tranziţia la scară largă (cât mai multe funcţiuni şi tipuri de activităţi) şi pe termen lung. În egală măsură, aceste facilităţi sunt esenţiale pentru asigurarea unui echilibru între viaţa profesională şi cea privată pentru angajaţi, aşa încât se aşteaptă ca procentul de salariaţi care lucrează în telemuncă să se menţină sau chiar să crească.
În Republica Moldova telemunca este utilizată din ce în ce mai des, mai ales în domeniul IT. Astfel atât timp cât programul este respectat iar sarcinile sunt îndeplinite în termen considerăm că telemunca poate reprezenta un avantaj real atât pentru angajator, cât și pentru salariați. Suntem convinși de faptul că în viitor numărul companiilor care vor utiliza telemunca va fi în creștere, dat fiind avantajele acestui mod de prestare a muncii. Considerăm că este imperativ necesar ca în Republica Moldova să fie expres reglementată telemunca, luându-se în considerare experiența țărilor străine.
Astfel recomandăm elaborarea cadrului normativ național care ar reglementa prestarea muncii prin telemuncă în Republica Moldova, aliniindu-ne astfel reglementărilor europene în materia dată.”

https://platzforma.md/arhive/391368

Publicăm un manifest al feministelor ucrainene - „Dreptul la rezistență al femeilor din Ucraina”, semnat de mai multe activiste feministe din Ucraina.
”Noi, feminiștii și feministele din Ucraina, facem apel la feministx din toată lumea să fie solidari cu mișcarea de rezistență a poporului ucrainean împotriva războiului agresiv și imperialist dezlănțuit de Federația Rusă. 
Narativele despre război deseori descriu femeile ca fiind victime. Totuși, în realitate, femeile joacă de asemenea un rol important în mișcările de rezistență, atât pe linia frontului, cât și în spatele acesteia: istoria aceasta poate fi urmărită din Algeria în Vietnam, din Siria în Palestina, din Kurdistan în Ucraina.
Feministele ucrainene au dus lupte împotriva discriminării sistemice, patriarhiei, rasismului și exploatării capitaliste mult timp înainte de începerea războiului. Am luptat anterior și vom continua să purtăm aceste lupte atât în timpul războiului cât și pe timp de pace.
Totuși, invazia rusească ne forțează să ne concentrăm atenția pe efortul general de apărare a societății ucrainene: dreptul la supraviețuire, lupta pentru drepturi și libertăți de bază, pentru auto-determinare politică.
gresiunea rusă subminează realizările feministelor ucrainene în luptele lor contra oprimării politice și sociale. În teritoriile ocupate, armata rusă utilizează violul în masă și alte forme de violențe de gen în calitate de strategie militară.
Instaurarea regimului rus în aceste teritorii aduce pericolul criminalizării persoanelor LGBTQI+ și decriminalizării violenței domestice. Pe întreg teritoriul Ucrainei problema violenței domestice devine tot mai acută. Distrugerile vaste ale infrastructurii civile, inflația, deficitul, distrugerile de mediu și strămutarea populației amenință reproducerea socială. Războiul intensifică diviziunea de gen a muncii, transferând o tot mai mare parte a procesului de reproducere socială – în condiții extrem de dificile și precare – asupra femeilor. Creșterea șomajului și atacul guvernului neoliberal asupra drepturilor muncii continuă să exacerbeze problemele sociale.
Fugind de război, multe femei sunt forțate să părăsească țara și se regăsesc într-o poziție vulnerabilă din cauza unor bariere în accesul la locuință, infrastructură socială, venit stabil și servicii medicale (inclusiv contracepție și avort). Ele riscă de asemenea să nimerească în capcana traficării sexuale și prostituției.
Facem apel la feministX din toată lumea să sprijine lupta noastră.

Studenții sunt unul dintre cele mai vizibile grupuri care se pronunță împotriva agresiunii rusești în Ucraina. În condițiile în care formele deschise de protest sunt interzise, activiștii sunt nevoiți să găsească noi modalități de rezistență și de organizare. Reprezentanții inițiativelor studențești au discutat cu POSLE.MEDIA despre acțiunile de protest, despre dificultățile tactice și despre planurile de viitor.

https://platzforma.md/arhive/391395

Modul în care așa numita clasă de ”experți” din Moldova (și din țările din regiune) a recepționat raportul Amnesty International (AI) despre faptul că armata ucraineană pune în pericol civilii, amplasînd unitățile militare nepermis de aproape de infrastructura civilă – grădinițe, școli, spitale, magazine – ca o ”propagandă în favoarea Rusiei” – e dovada cea mai clară că adevărul este printre primele și cele mai constante jertfe ale acestui război absurd.
Experți ai lui pește au acuzat AI că ar face partizanat, că ar da ”apă la moara Rusiei”, că organizația ar lucra pe ascuns pentru Rusia și …tot așa mai departe, în dulcele stil clasic și cunoscut al cekismului local pentru care unica formă de discuție publică e demascarea adversarului…
Evident, argumentele AI stau pe o gheață extrem de subțire – de exemplu pe o distincție oarecum clară între populația civilă și militari sau pe unul din principiile dreptului internațional conform căruia părțile beligerante ar trebui să evite amplasarea obiectivelor militare în apropierea obiectelor de infrastructură civilă sau în apropierea zonelor dens populate – chestii ce țin mai degrabă de teoria înaltă a dreptului internațional decît de realitatea de pe teren.
Într-o situație a unui război aproape total, în care societatea ucraineană e mobilizată la capacitate maximă pentru a riposta agresorului, aceste linii de demarcație dintre militari și civili, front și spatele frontului, infrastructură militară (benzinării, gări și depozite) și infrastructură civilă (benzinării, gări și depozite) sînt destul de convenționale (iar uneori chiar inexistente).
Terenul, natura, diversele strategii viclene (de la camuflaj, la ambuscade și acte de terorism) – toate sînt și au fost utilizate de părțile beligerante pentru a compensa asimetria de putere și resurse. Ucraina nu e o excepție – în fața unui inamic ce deține o superioritate militară clară – ucrainenii în mod plauzibil recurg la alte instrumente, mai puțin ortodoxe. Pentru că altele nu prea au.
Dar ar trebui să facem loc și pentru un spațiu de discuție în care adevărurile, oricît de incomode ar fi, nu ar depinde de statele ce le proclamă sau de regimurile politice ce le susțin. Ar trebui să păstrăm și să consolidăm spațiile critice – și Amnesty este unul dintre ele – ce se află cumva deasupra statelor și se revendică de la lucruri ce ne unesc dincolo de state, regiuni și continente. Amnesty este o încercare – firavă și destul de contradictorie pe alocuri – de a crea un fel de apartenență umană comună, un fel de umanitate în care nu e loc pentru tortură (indiferent ce ar zice călăiii cu epoleți și alaiul de slujitori propagandistici ce-i deservesc), în care demnitatea umană e principială și e peste interesele de stat.
Or, atunci cînd vorbește despre comportamentul armatei ucrainene, Amnesty nu apără interesul statului rus, nici al lui Putin, ci viețile civililor ucraineni.
Cînd nu fac nici măcar această distincție elementară experții lui pește cad în poziția absurdă de a fi de acord cu Putin și clica militară rusă care tot crede că viețile civililor ucraineni nu costă nimic și merită sacrificate de dragul unor interese și calcule precum cucerirea de teritorii, intimidarea etc.

https://platzforma.md/arhive/391461

Un interviu de Ondřej Bělíček (revista A2larm, Cehia) cu Isabella M. Weber, economistă politică, expertă în China și autoare a unei cărți despre dezbaterile economice din societatea chineză din anii 1980, când conducerea chineză știa că trebuie să își reformeze sistemul economic și să se orienteze spre mecanisme de piață, dar avea îndoieli cu privire la felul în care să facă acest lucru.
"Conducerea chineză a decis în cele din urmă să adopte o reformă economică proprie, după un model specific, unul experimental, radicală dar treptat, care a reieșit din tradiția chineză în materie de stat economic, din experiența primei generații de revoluționari comuniști în ceea ce privește hiperinflația din timpul celui de-al Doilea Război Mondial dar și reforma agrară de succes din anii 1980.
În loc să distrugă planul pentru a face loc pieței, reformele au adăugat piața la economia de stat."
Traducerea a forst realizată în colaborare cu reţeaua mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO (ELMO - Eastern European Left Media Outlet).

Această scrisoare a apărut inițial pe pagina de internet a Rețelei naționale de dezvoltare a filantropiei locale din Ucraina și reprezintă un apel al organizațiilor societății civile și a unor inițiative civice ucrainene pentru mai multă echitate și egalitate în distribuția de fonduri umanitare destinate Ucrainei.
Efortul trebuie să meargă, zic autorii scrisorii, spre inițiative locale, nu spre birocrații internaționale.
Platzforma se alătură acestuie demers.
”Reprezentăm mai multe organizații ale Societății Civile (OSC) ucrainene, inițiative și aliați care depunem eforturi active pentru a ne asigura că societatea civilă locală dispune de resursele și puterea de care are nevoie pentru a răspunde nevoilor pe termen scurt și lung din comunitățile noastre.
Pe parcursul ultimelor patru luni de război la scară largă, membrii și colegii noștri s-au confruntat cu provocări considerabile pentru a avea acces la sistemul de finanțare internațională care, chiar și în mijlocul unei crize și cu resurse umane și expertiză locală la îndemână, acordă prioritate organizațiilor internaționale în detrimentul celor locale.
Facem apel la donatori și la organizațiile guvernamentale internaționale să ia rapid în considerare o abordare diferită în acest război – una care să se bazeze pe experiențele din alte părți, dar care poate fi folosită și pentru a modela comportamentul care știm că va alimenta societăți civile mai puternice peste tot. Mulți dintre aliații noștri din mișcarea #ShiftThePower au fost deja pionieri în ceea ce privește cunoștințele despre cum să facă acest lucru în alte contexte.
Nu trebuie să așteptăm până când se termină războiul – iată o listă simplă a lucrurilor imediate pe care credem că le puteți face pentru a transfera puterea către organizațiile locale, acolo unde este cea mai mare nevoie de ea:
1.Reducerea birocrației.
2.Să lăsăm actorii societății civile locale să decidă prioritățile noastre și modul în care dorim să acționăm în solidaritate în acest conflict.
3. Investiți în modalități de a-i ajuta pe localnici să ne spună propriile istorii și să ne ajute să explicăm ce facem pentru a ajuta. Acest lucru sprijină o înțelegere mai profundă și ne ajută să ne asigurăm accesul direct la resurse.
Organizațiilor neguvernamentale internaționale le spunem: „Nu mai încercați să vorbiți în numele nostru și nu mai controlați narativele în moduri care să vă promoveze propriile interese instituționale!”.
4. Nu mai încercați să construiți „capacitatea noastră”.
Înțelegem că o cantitate semnificativă de fonduri pe care mai multe organizații internaționale guvernamentale (OIG) au obținut-o este folosită pentru a ‘construi capacități’. Acest lucru este un nonsens. Așa cum am afirmat mai devreme, suntem înrădăcinați în comunitățile noastre și avem cunoștințele și înțelegerea istorică, culturală, lingvistică și contextuală a realităților locale pentru a răspunde eficient. Mulți dintre noi au organizat și condus acțiuni civice și de dezvoltare comunitară cu mult înainte de război.
Răspunsul imediat și răspunsul post-conflict pe termen lung vor necesita o societate civilă locală puternică, bine dotată cu resurse și rezistentă. Trebuie să fim sprijiniți pentru a fi actori civici de sine stătători, nu simpli imitatori ai ONG-urilor internaționale sau „furnizori de servicii”.”

https://platzforma.md/arhive/391594

Anatoli Ulianov:
”Imaginați-vă că sunteți un vorbitor de limbă rusă într-un oraș din estul Ucrainei care este bombardat continuu și așteptați să fiți eliberat. Unii dintre „eliberatori” vă vor verifica mai întâi casa pentru a găsi tineri pe care să îi mobilizeze și să îi folosească drept carne de tun pentru operațiunea Z. Alți ”eliberatori” îți vor spune pe față că nu te văd ca fiind mai mult decât un „vatnik”, un Homo Sovieticus. Tot ce vă rămâne de ales în această situație este cu ce cuțit ați dori să fiți eliberat: cuțitul bun al victimei sau cuțitul rău al agresorului?
În timp ce îl ascult pe Olexey Danilov, secretarul Consiliului pentru Securitate Națională și Apărare al Ucrainei, înțeleg că nimeni nu este interesat în mod special de „reintegrarea Donbasului”. Ceea ce contează este teritoriul, de preferință curățat de populația „inutilă”. Oamenii sunt, în general, incomozi.
Pentru că, dacă ai vrea ai un dialog adevărat cu locuitorii din teritoriile ocupate, nu le zici „Voi sunteți cei care trebuie să găsiți un limbaj comun cu noi, nu invers”; nu o acuzi pe bunicuța de trădare pentru că a trăit din ajutoare umanitare din camionul însemnat cu Z (adică al rușilor); nu te ștergi pe picioare cu simbolurile sovietice – acestea acum nu mai sunt ideologice, ci sociale și culturale – ele fac parte din identitatea mamei și a tatălui cuiva, până în punctul în care distrugerea lor înseamnă mai puțin o răzbunare politică (decomunizare) și mai mult excluziune socială.
Chiar și invadatorii [ruși] s-au gândit să includă limba ucraineană în școlile din Herson pentru că imaginea externă contează, în timp ce partea ucraineană nu poate transmite o anumită imagine de toleranță și incluziune nici măcar la nivel de propagandă.
Când vrei ca cetățenii țării invadatoare să se ridice împotriva regimului lor, nu ceri să li se ia vizele și să fie închiși într-o cușcă cu Putin doar pentru că s-au născut într-un loc nepotrivit. Nu spui că toți, fără excepție, sunt „așa”, nu arzi punți culturale, nu interzici cărțile lui Bulgakov, castrându-te spiritual doar să faci în ciudă dușmanului …
Rusia este agresorul aici. Acest lucru este cât se poate de clar. Ceea ce nu este clar este ce ar trebui să-i atragă pe acești ucraineni „inutili” din Estul Ucrainei într-o țară care nu face niciun efort pentru a le găsi un spațiu. Nimic în afară de oroarea sperietorii rusești. Acolo va fi mai rău; aici este pur și simplu rău. Ce este mai bine – mai rău sau rău? Rău este mai bine, bineînțeles! Aceasta e unica alegere pe care o ai. ”
_ _ _ _ _ __ _ _ _ __ _
Articolul a apărut inițial pe pagina LeftEast cu titlul The Superfluous People of Eastern Ukraine și a fost tradus în colaborare cu reţeaua mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO - Eastern European Left Media Outlet.

https://platzforma.md/arhive/391667

PLATZFORMA, împreună cu echipa AO Comunități Active pentru Democrație Participativă CADP, a lucrat la realizarea unei animații scurte despre un viitor posibil al orașului Chișinău.
Ne-am angajat în acest efort încă din 2020, cînd am publicat cartea activistă ilustrată pentru copii ”Alexandra în Chișinăul anului 2050”.
Animația preia unele dintre ideile cărții și le duce mai departe.
…Orașul în care trăim acum este campion la tot ce este nesustenabil: consumă energie și resurse, generează și acumulează deșeuri, poluează solul, aerul și apa din jurul său, depinde în mod total de hrana produsă în altă parte.
Orașul actual este, de cele mai multe ori, un dezastru ecologic și un mediu ostil pentru natură și pentru oameni.
Pentru a asigura un viitor sustenabil, just și ecologic este nevoie să regândim orașul, să îndrăznim să ne imaginăm un oraș al viitorului verde, rezilient, comestibil, participativ și solidar.
Viitorul nu este un tărâm care ne așteaptă să-l populăm, dar un spațiu construit de noi toți, aici și acum…
Echipa tehnică a filmului:
Regizoare și animatoare: Mihaela Buzgan
Scenariu: Lilia Nenescu și Vitalie Sprînceană. Muzică și voce: Ana Everling.
Vizionare plăcută!

https://platzforma.md/arhive/391963

Recentele alegeri din Italia pot fi înțelese decât dacă dispunem de un minim de cunoștințe despre trecutul recent al Italiei. Cu siguranță nu ne putem bucura de victoria Giorgiei Meloni. Totuși, ea nu reprezintă o deviere “fascistă”, precum este reprezentată în mod simplist de către unele platforme media liberale. Ea este liderul unui partid politic care, deși are un trecut întortocheat, își are originile în Partidul Național Fascist al lui Benito Mussolini. Mai mult, ea îl admiră în mod deschis pe Giorgio Almirante (1914-1988), care a activat în guvernul marionetă al lui Mussolini, susținut de Germania, în perioada 1943-1945. Mai târziu, acesta a fondat partidul neofascist Mișcarea Socială Italiană. Totuși, aceste informații nu sunt suficiente pentru a concluziona că Meloni este o “fascistă”. Ea este o politiciană conservatoare, reacționară, rasistă, populistă și homofobă de dreapta, de genul lui Donald Trump sau Viktor Orbán. Examinând temeinic peisajul politic global actual, de fapt, ea nu pare atât de excepțională pe cât ar vrea unii să ne facă să credem.
- - - - - - - - - - -
Articolul a apărut cu titlul The Italian Elections. A Defeat for the Left, a Chance for the Future pe platforma LeftEast și a fost tradus de Cristian Velixar. 
Traducerea a forst realizată în colaborare cu reţeaua mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO - Eastern European Left Media Outlet.

https://platzforma.md/arhive/391993

Letonia a decis să își închidă granița cu Rusia chiar în momentul în care bărbați ruși se grăbeau să fugă din țară după decretul lui Vladimir Putin privind mobilizarea parțială. În același timp Finlanda a declarat că își înăsprește politica de vize. Cei care aleg să nu lupte trebuie să fie celebrați și respectați, nu ostracizați și umiliți.
La trei zile după ce Rusia a anunțat că va declanșa mobilizarea, potrivit unei surse din cadrul Serviciului Federal de Securitate al Rusiei, 261.000 de bărbați ruși au fugit din țară. Cei care au putut au rezervat bilete de avion; alții au trecut granița cu mașina, cu bicicleta sau pe jos.

Rușii nu sunt singurii care nu sunt dispuși să lupte. Potrivit estimărilor făcute de Connection e.V., o organizație europeană care sprijină pacifiștii (eng. Conscious objectors) și dezertorii, aproximativ 22.000 de belaruși cu vârstă de încorporare au fugit din țara lor de la începutul războiului.

Chiar și în interiorul Ucrainei există bărbați care nu vor să lupte.

După izbucnirea războiului Ucraina a suspendat dreptul cetățenilor la obiecția de conștiință, adică dreptul de a refuza să fii înrolat în armată, și a interzis bărbaților cu vârste cuprinse între optsprezece și șaizeci de ani să părăsească țara. Cu toate acestea, din februarie până acum peste o sută de mii de bărbați ucraineni eligibili pentru înrolare au reușit să fugă în loc să lupte. Se estimează că alte câteva mii de bărbați ucraineni apți de recrutare au fost reținuți în timp ce încercau să fugă.

Legislația internațională privind drepturile omului confirmă dreptul oamenilor de a refuza să participe la un conflict militar din cauza convingerilor și principiilor, iar obiecția de conștiință are o istorie lungă și bogată.

În cuvintele pacifistului, clericului și gânditorului politic din secolul al XX-lea A. J. Muste, “Nu există o cale spre pace. Pacea este calea”. Aceasta este calea aleasă de rușii, bielorușii și ucrainenii care refuză să lupte. Curajul lor ar trebui să fie lăudat, susținut și recunoscut ca fiind o alegere valoroasă de a face pace.

https://platzforma.md/arhive/392000

Protestele lui Șor ne interesează pentru că ele prezintă o oglindă relativ fidelă și corectă a contradicțiilor și realităților schizofrenice ale unei societăți precum este cea moldovenească. 
În această oglindă se vede extrem de bine o cauză a problemelor acestei țări – grupările financiare ce parazitează pe banii publici și pe relațiile privilegiate cu puterea și care adună averi fabuloase pe care le folosesc apoi pentru a cumpăra putere politică și pîrghii de influență politică. 
În această oglindă se vede bine și puterea de la Chișinău – trufașă, cu pretenție de a avea o misiune specială și sfîntă – de a duce poporul rătăcit și ingrat prin pustie spre Bruxelles, opacă, moralistă (chiar dacă într-un mod ipocrit), cinică.
În această oglindă se vede și baza socială a puterii – marele capital, clasa medie (așa-zișii oameni buni), clasa aspirațională, mass-media ”independentă”, o mare parte a societății civile ”pro-europene”, un grup mare de indeciși fără o relație cu statul (ale căror simpatii pentru regim țin de logica simplă: noi primim bani de la membrii familiei noastre care muncesc în afară, mai ales în UE și guvernarea asta ne aranjează pentru că face acest lucru minim – păstrează legătura cu UE, pe restul dimensiunilor nu mai avem nici o treabă cu ea), o mare parte din săracii țării care, din punct de vedere al revendicărilor sînt pe aceeași pagină cu ”șoriștii”, dar care, din ”demnitate” nu vor să se asocieze cu aceștia. 
Cel mai bine în această oglindă se vede acest grup de oameni sărăciți care joacă rolul de ”protestatari”. 
Despre ei trebuie să vorbim mai mult. 
Chiar dacă e adevărat că acești oameni sînt plătiți să facă ”protest”, că majoritatea din ei nici nu prea pot explica măcar împotriva a ce protestează, că unii dintre ei beau și se comportă bădărănește oricum merită să discutăm despre ei. 
Motivul e simplu: ei fac parte din grupurile cele mai sărace și mai sărăcite ale societății moldovenești și anume pe cazul acestor grupe (cele mai vulnerabile) se poate vedea, aproape ca într-o situație de experiment de laborator eșecul tranziției moldovenești: dezastrul statului asistențial, prăbușirea protecției sociale, colapsul satelor și a lumii rurale, sărăcirea pensionarilor (care au pensii doar cît să nu moară de foame), lipsa perspectivei de viitor a tineretului din micile orășele, atomizarea socială, depolitizarea cetățenilor (care, ajunși la ”protest” nu pot verbaliza măcar pentru ce cauză au venit – ei vin la protest pentru că li s-a zis să vină și pentru că li se plătește să vină)…
S-o spunem direct: grupul acesta de oameni, de la care, zice o parte a presei din Chișinău, ”miroase a sărăcie și băutură” nu sînt deloc o aberație a societății moldovenești (așa cum scriu legiuni de analiști, jurnaliști și păreriști), ci produsul legitim al seriei de catastrofe politice și sociale dirijate (numite uneori ”reforme”) care este tranziția moldovenească. 

https://platzforma.md/arhive/392056

În legătură cu criza prețurilor mari la energia electrică și 
încălzire în Europa, mai multe voci se pronunță pentru revizuirea procesului de închidere a centralelor nucleare în Europa. Energia atomică, argumentează aceste voci, este sigură și este cel puțin la fel de curată ca și celelalte surse de energie. 
Prezentăm un articol al jurnalistului polonez Leszek Karlik care argumentează că centralele atomice trebuie redeschise. 
”Nu foarte mulți ecologiști susțin energia nucleară. Este o afirmație evidentă care ar putea fi considerată controversată de unii ecologiști din cauza că ar fi prea blândă față de energia nucleară. Dacă susții “energia nucleară”, atunci, evident, nu poți fi ecologist.
Și totuși, există unii oameni cărora le pasă profund de mediu, cărora le pasă de catastrofa climatică și de criza biodiversității și care, de asemenea, susțin în mod fervent energia nucleară.
Mai mult, unii dintre ei susțin și politicile de descreștere. Ei înțeleg că nu există dovezi că ar exista tehnologii (inclusiv cea nucleară) care să permită creștere economică fără impact ecologic negativ. În contextul modelului creșterii economice infinite, o astfel de tehnologie ar fi necesară pentru a salva biosfera noastră de la extincții în masă. La fel, e important să înțelegem că decarbonizarea fără utilizarea energiei nucleare este extrem de dificilă."
- - - - - - - 
Articolul a fost publicat inițial cu titlul ”Should nuclear power plants be shut down? Between sustainability and political solutions” pe portalul platformei ucrainene «Спільне»/Commons și a fost tradus din engleză de Cristian Velixar. 

Traducerea a fost realizată în cadrul proiectului ”Dosare Sociale: Solidaritate, Muncă şi Drepturi Sociale” în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. 
Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al fundației. 

https://platzforma.md/arhive/392079

Traumazone: Rusia 1985-1999 – reportaj de la priveghiul unui imperiu. Cronica unui film.
Care e miza filmului?
Curtis mărturisește singur, într-un interviu că filmul prezintă istoria ”colapsului în Rusia și în spațiul post-sovietic a credinței în orice, un fenomen care l-a dat ulterior pe Vladimir Putin”.
Îl explică filmul pe Putin?
Cu greu.
Dacă nu reușește să transmită o explicație (așa cum pretinde Curtis că și-ar fi dorit), filmul reușește să transmită o stare: o melancolie tipică ce însoțește sfîrșitul imperiului, acompaniată de anxietatea că niciunul din groparii imperiului (sau ai democrației) nu are o viziune de alternativă, un plan de construcție a unei lumi noi…
Abia aici, putem spune, Putin cel din 2022 reprezintă o continuare a lui Putin din 1999, a lui Elțîn din 1991 și chiar a lui Gorbaciov din 1985 și toți împreună reprezintă prototipul eroului înarmat cu hîrleț și lopată care vrea schimbarea radicală a prezentului, dar, cum nu are o teorie bună despre cum să o facă, ajunge să fie cel mult gropar entuziast al acestui prezent.
Iar viitorul, celălalt viitor, e de fiecare dată tot mai departe.

https://platzforma.md/arhive/392095

Roland Ngam: Goana Europei după energie alimentează colonialismul verde în Africa. 
Noile proiecte de infrastructură trebuie să fie democratice și să aducă beneficii populației locale.
Piața globală a energiei a fost zdruncinată atunci când Uniunea Europeană a decis să renunțe la gazul, petrolul și cărbunele rusesc ca răspuns la invazia Ucrainei. În Africa, atât guvernele, cât și mediul de afaceri văd în această evoluție o oportunitate majoră de a genera bani pentru proiecte naționale de dezvoltare. Decizia UE, din luna iulie a acestui an, de a defini gazele naturale și energia nucleară drept surse de energie “verde” sau “durabilă” a ridicat și mai mult spiritele liderilor africani, care speră să atragă, în sfârșit, fonduri pentru mega-proiecte de infrastructură energetică.
Cu toate acestea, în timp ce Europa caută să rupă legăturile economice cu Rusia lui Putin, alternativa implică de multe ori relații inegale care constituie puțin mai mult decât un fel de colonialism verde. Chiar dacă miliarde de dolari se varsă în Africa dinspre Nordul Global pentru a dezvolta noi infrastructuri energetice, doar o mică parte din această sumă ajunge în economiile locale sau servește la finanțarea dezvoltării locale.
În schimb, la fel ca în zilele colonialismului clasic, valoarea este extrasă din Africa și trimisă investitorilor din nord, în timp ce localnicii sunt lăsați să se descurce singuri cu consecințele.
Traducere din limba engleză: Cristian Velixar

În legătură cu discuțiile despre imperialism ar trebui să ne gîndim la noi, ca societate dotată cu stat, nu doar ca victime ale imperialismului ci și ca buni făptuitori ai acestuia.
Altfel spus, nu doar că sîntem influențați, formați și afectați de diverse proiecte imperialiste și colonizatoare din zonă ci sîntem și noi, în raport cu alte grupuri subordonate, imperialiști și colonizatori. 
Cred că e timpul să vorbim și despre imperialismul (sau imperialismele) interne. Asta e o discuție legitimă pe care nu o purtăm aproape niciodată. Pentru că această discuție ne scoate din zona de victime eterne și ne arată într-o oglindă proastă – cea de grup care, prin instituțiile ce le controlează, reproduce și aplică față de alte grupuri aceleași practici colonizatoare și imperialiste pe care nu le tolerăm atunci cînd noi sîntem subiectul lor.
Legat de comunitatea romă, de exemplu, politicile statului român, sovietic și cel moldovenesc (după 1990) s-au încadrat în aceeași linii colonizatoare ce au alterat profund comunitatea romă: integrarea acestora în societatea majoritară, sedentarizarea lor, ruperea legăturilor comunitare prin predarea unei curicule ”național-majoritare”/universaliste, refuzul de a promova politici ale memoriei (recuperarea istoriei romilor), politici ineficiente de discriminare pozitivă etc. 
Fiecare entitate statală a dorit să educe din romi buni români, buni cetățeni sovietici, buni moldoveni/români, nu însă și buni romi. 
Într-un mod similar (la care se adaugă și o logică teritorială), găgăuzii sînt, în imaginarul local, niște ”oaspeți” care au venit temporar și care, chiar dacă trăiesc de sute de ani pe aceste meleaguri, sînt încă ”străini”, adică agenții altora. 
Și sînt tratați ca atare…
De asemenea, putem extinde grila și în afara grupurilor etnice. Putem descrie în termeni de colonialism intern hipercentralizarea țării, adică situația în care majoritatea resurselor politice, culturale și economice ale țării sînt concentrate în capitală iar provincia joacă rol doar de furnizor de materie primă, oameni și alte resurse.

Céline Cantat despre cetățenie, miganți și excluziune în Ungaria contemporană: 
”După așa-zisa “criză a migrației” din 2015, premierul ungar Viktor Orbán a devenit o figură-cheie a unei drepte europene ultraconservatoare și iliberale.
Politica lui Orban este ancorată în poziții virulente anti-imigrație și în discursuri feroce care vizează Uniunea Europeană (UE), văzută ca fiind incapabilă să “protejeze Europa și civilizația sa” de “amenințarea” reprezentată de migranți”. Dincolo de retorica sa incendiară, Orbán s-a opus în mod constant inițiativelor la nivelul UE privind administrarea comună în materie de migrație, inclusiv împotriva propunerii Comisiei Europene de a pune în aplicare cote pentru distribuirea solicitanților de azil, precum și împotriva mai multor dispoziții cuprinse în “Noul pact privind migrația și azilul” din 2020. 
În acest articol, încerc să arăt că poziția Ungariei cu privire la migrația internațională reprezintă rezultatul unor configurații de putere specifice și a unor tensiuni discursive care țin de organizarea politică, economică și culturală a Uniunii Europene. Mobilizez și utilizez conceptul de europenism, pe care l-am dezvoltat în cadrul lucrării mele de doctorat, pentru a argumenta că discursurile și practicile oficiale maghiare privind migrația și azilul sunt, de fapt, puternic aliniate nu numai la politica UE în materie de migrație, ci și la narațiunile identitare care sunt centrale proiectului european. Apoi, sugerez că pozițiile Ungariei cu privire la migrație sunt de fapt strategii funcționale în relațiile de putere cu instituțiile europene.
La rândul lor, aceste considerații arată că politicile și practicile de migrație ale țării sunt rezultatul politicilor UE și, mai ales, rezultatul procesului de (re)organizare capitalistă specifică a regiunii care a însoțit integrarea europeană.”  
- - - - - 
Articolul face parte din seria de articole Migrația transnațională în Europa Centrală și de Est din perspective intersecționale de rasă, gen, clasă și cetățenie a reţelei mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO.

https://platzforma.md/arhive/392322

Un articol al lui Ilya Budraitskis despre modurile în care decolonizarea devine o armă și de ce rușii trebuie să se decolonizeze singuri.
De la declanșarea invaziei Ucrainei, apelul la “decolonizarea” Rusiei a devenit nu doar una dintre cele mai populare lozinci politice, ci și una dintre cele mai concrete.
Schimbările reale sunt posibile doar dacă “decolonizarea” devine, pentru cetățenii și cetățenele ruse, un proces de reciclare a propriei identități, a trecutului și a prezentului lor, ale căror fundamente imperiale și șovine au contribuit, în mare măsură, la războiul de astăzi.
Un program complex de “decolonizare” pare coerent și consistent, atâta timp cât nu este interogat prin întrebări de concretizare: Cine ar fi subiectul titular al “decolonizării”? Ce condiții ar face ca aceasta să se întâmple?
Atât sprijinul necondiționat pentru dreptul Ucrainei de a rezista agresiunii rusești, cât și lupta pentru viitorul Rusiei ca federație (sau confederație) democratică necesită o înțelegere clară: decolonizarea autentică reprezintă un program intelectual și politic care, prin definiție, nu poate fi impus din exterior.
Decolonizarea nu se limitează la posibilitatea de a avea state separate sau entități cu autonomie deplină, ci implică eliberarea chiar cadrul de percepție a propriei persoane, a propriei identități, ca fiind create de puterea imperială. Pentru ca decolonizarea să dobândească o valoare cu adevărat universală, subiecții săi nu trebuie să fie doar fostele popoare colonizate, ci și moștenitorii colonizatorilor.
Decolonizarea deci, vorbește în mod explicit despre necesitatea unei noi re-creări (re-instituiri) a țării și ne cere să răspundem la o întrebare ce ne leagă unii de alții dacă nu un stat centralizat și atributele sale – educație și cultură uniforme, o limbă unică și unificată?
Răspunsul trebuie să îl căutăm singuri.
- - - -
Ilia Budraitskis este istoric și publicist rus, redactor al portalului Posle.media
Articolul a apărut inițial cu titlul Какая деколонизация нам нужна? pe portalul Doxa.


https://platzforma.md/arhive/392362

Legea antiseparatism, votată pe 3 februarie, este parțial o lege anti-trasnistreană, și totodată o lege anti-găgăuză.
Ea îndeplinește o singură funcție – cea de a restricționa și de a pedepsi. Adică e bîta prin care statul Republica Moldova încearcă să se protejeze de amenințările separatiste.
…Ceea ce nu găsim, în această lege, în cadrul legal al țării, în politicile și strategiile de dezvoltare, în genere în viziunea pe termen lung despre țară nu este acest aspect restrictiv, adică jandarmul imaginar din capul guver nanților.
Din contra, lipsește un plan sau proiect comun, adică o Moldovă a Viitorului, ca proiect și proces, ce ar servi drept punct de atracție pentru locuitorii țării.
Cu legea anti-separatism ca bîtă de protecție și fără a propune o viziune despre Moldova ca și ”Casă Comună” (o să reiau formularea lui Ion Druță, pe care o cred reușită, despre reconcilierile necesare conviețuirii pașnice dintre popoarele care trăiesc pe teritoriul Moldovei) e că el nu oferă un Vis, un Proiect, un Plan, O Viziune în care s-ar regăsi toți cetățenii Republicii Moldova, indiferent de limba, etnia, religia sau alte particularități ce-i fac deosebiți.

Acest articol discută mișcările de eliberare a femeilor kurde din Rojava, o regiune administrativă autonomă din nord-estul Siriei (NES).
Aceste femei argumentează că pentru a pune capăt războiului este nevoie de o disoluție a sistemului statului-națiune. Mișcările kurde de eliberare a femeilor oferă o soluție pentru a pune capăt războiului care se bazează pe trei elemente-cheie.
În primul rând, soluția e fundamentată de jineologie, o teorie centrată pe femeie care critică explicit feminismul occidental și sistemul bazat pe conceptul statului-națiune. În al doilea rând, soluția se bazează pe modelul de autoguvernare al confederalismului democratic, care este un model de guvernanță non-statală, de tip municipalist.
În al treilea rând, soluția se inspiră din două înțelesuri conexe ale autosuficienței, care contribuie la articularea unui concept clar și o viziune puternică asupra autonomiei femeilor.

https://platzforma.md/arhive/392430