Mi se pare relevant schimbul de replici surprins în capturile de mai sus, ca să înțelegem că, uneori, ticăloșia omenească nu poate fi întrecută decât de prostie.

Domnul Răzvan Gheorghe este jurnalist la publicația „Podul”.

Domnul Robert Adam este autor Humanitas, colaborator PressOne, doctor în științe politice, diplomat de carieră în cadrul MAE și fost director al ICR Bruxelles.

Nu vorbim, așadar, despre conturi anonime, ci despre oameni cu pretenții profesionale, care răspândesc public informații elementar false.

“Viza” de intrare în Sf Munte.

Un procuror care își întemeiază rechizitoriul pe acuzații cu totul false și uluitor de prost construite, secondat de un polițist care nu reușește să scrie nici măcar două rânduri corect în limba română, apelează, desigur, la instrumentele sistemului oligarhic local: fițuica de propagandă, presiune și șantaj, citată, ulterior, de presa centrală.

Când formulezi acuzații false, la comandă, știi că asemenea construcții nu pot rezista în sala de judecată. De aceea, încerci să muți procesul în presă, folosindu-te de jurnaliștii de casă.
Consideră ei că o minciună, care se va rostogoli zile întregi în presă, devine adevăr.

Metoda aceasta o practică și Sofronie.

În mod firesc, ei se adresează doar prostovanilor, cu care se simt confortabil.

Eu însă mă adresez oamenilor inteligenți. Și am răbdare.

Mi se pare foarte interesant că organele de cercetare penală, care acționează în interesul episcopului Oradiei, au inventat diferite mesaje, pe care le-au livrat presei drept autentice, dar nu au reținut niciunul dintre nenumăratele mesaje pe care le-am schimbat cu Patriarhul României în ultimul an, uneori chiar de mai multe ori pe săptămână.

Pesemne că acele conversații reale nu serveau scenariului pe care anchetatorii încercau să-l construiască.

Nu doar rechizitoriul procurorului Ardelean, ci și o parte din “stenograme” - pe care nimeni nu și le asumă oficial, întrucât sunt “pe surse” - sunt redactate de Sofronie.
E frumos să trăiești în România lor.

Întrucât ziarul „Bihoreanul”, citat ulterior de presa centrală, a publicat informația falsă potrivit căreia părintele Ionuț Popescu ar fi prezentat urme de arsuri, aduc la cunoștința celor interesați concluzia examinării medico-legale:

„Nicio leziune traumatică vizibilă compatibilă cu leziuni de arsură.”

Examinarea a fost efectuată de dr. Amélie Martin, medic legist și expert pe lângă Curtea de Apel din Toulouse, la solicitarea autorităților române, în cadrul cooperării judiciare internaționale.

Concluzia expertului se regăsește în dosar și este tradusă în limba română, încât poate fi înțeleasă până și de procurorul Ardelean.

Așadar, informația legată de arsuri este falsă.
Cum, de altfel, sunt și stenogramele și toate acuzațiile din rechizitoriu.

Gânditorii politici ai secolului trecut (Raymond Aron, George Kennan, Henry Kissinger, chiar și Fukuyama, ca să ajungem în vremea noastră) n-ar putea face față controverselor născute în ultimii ani în societatea românească. Iar Augustin ar fi declarat de-a dreptul falimentar.

Dacă vocile intelectualilor proeuropeni de la noi ajung să aclame că imperialismul rusesc poate fi combătut printr-un imperialism european mai vast, că pacea poate fi dobândită prin dezintegrarea unei puteri nucleare, că reconcilierea poate urma dispariției unuia dintre interlocutori și că se poate realiza unitatea unor state între care nu poate fi stabilit nici măcar un principiu politic comun, atunci ne aflăm în punctul nebuniei totale.

Când spun că Biserica Ortodoxă are propriile resurse pentru a lumina această situație, categoric nu mă refer la caraghioși precum Teodosie, Ignatie sau Sofronie. Indiferent de partea baricadei pe care se așază, ei fac, în fond, același lucru: înlocuiesc gândirea cu lozincile și aduc același deserviciu discernământului critic.

Teologii români au tot bătut monedă, până dincolo de epuizare, pe teologia Părintelui Dumitru Stăniloae, pe care Sfântul Sinod l-a și canonizat.
Luminarea doctrinelor politice ar putea începe chiar de la teologia persoanei, pentru a recupera criteriul antropologic fără de care orice doctrină politică ajunge să privească oamenii și popoarele ca pe o materie inertă, care poate fi dezmembrată, rearanjată și absorbită în construcții imperiale.
La Stăniloae, unitatea nu se naște din anularea persoanelor, ci din comuniunea lor liberă. Celălalt nu trebuie să dispară (nici măcar nu trebuie să-i anulezi opțiunile politice) pentru ca eu să fiu în siguranță. Deosebirea nu este un obstacol care trebuie lichidat. Persoana se împlinește în comuniune tocmai pentru că rămâne ireductibilă.

Într-o postare pe Facebook referitoare la concediul medical, făcând trimitere directă la arhicunoscutul pasaj evanghelic despre îndoiala Sfântului Toma, am scris:

„N-aș fi ezitat să-i arăt mâna și coasta mea.”

Iată cum transcrie procurorul mesajul, după propria-i înțelegere:

„N-aș fi ezitat să-i arăt «mândria și ocazia» mea, să vadă că au încheieturi.”

Și, pornind de la această aberație inventată prin transcriere, concluzionează că aș folosi „o exprimare de mahala”.

Când nu înțelegi nici Evanghelia, nici limba română, ajungi să-ți construiești rechizitoriul împotriva propriilor halucinații.

De dimineață, mă amuz citind acest dosar și-mi întăresc convingerea că sfârșitul lumii trebuie să fie încă departe. Nu poate încăpea atâta ridicol în eshaton.

Am atașat o dovadă că aceia care au inventat bancurile cu milițieni n-au avut suficientă imaginație. Dacă aveți cumva impresia că prostia omenească are limite, vă invit să mă însoțiți la arhiva Tribunalului, să ne distrăm împreună.

Vorba meșterului Vișan: măcar un kil de icre să ne fi dat și rușii ăia pentru tot deranjul ăsta.

P.S. Îmi dau seama că nu am nicio șansă să aflu ce s-a întâmplat cu mașina mea în acea seară. Onest vorbind, la cât de pătrunzători se dovedesc în aceste pagini, nici nu-i poți condamna că-l suspectează de operațiuni paramilitare pe un preot din Franța, cu tijă metalică într-un picior și proteză definitivă la șold, pe motiv că „mergea ca teleghidat” - potrivit procurorilor - și că, în zilele anterioare evenimentului, purta mănuși, total nepotrivit la început de februarie.
Așadar, ascundea „arsurile” pe care flăcările urmau să i le producă. Despre aceste „arsuri”, medicii legiști francezi au constatat că nu au existat vreodată, însă milițianul român operează prin revelații proprii.