Mi se pare foarte interesant că organele de cercetare penală, care acționează în interesul episcopului Oradiei, au inventat diferite mesaje, pe care le-au livrat presei drept autentice, dar nu au reținut niciunul dintre nenumăratele mesaje pe care le-am schimbat cu Patriarhul României în ultimul an, uneori chiar de mai multe ori pe săptămână.

Pesemne că acele conversații reale nu serveau scenariului pe care anchetatorii încercau să-l construiască.

Nu doar rechizitoriul procurorului Ardelean, ci și o parte din “stenograme” - pe care nimeni nu și le asumă oficial, întrucât sunt “pe surse” - sunt redactate de Sofronie.
E frumos să trăiești în România lor.

Întrucât ziarul „Bihoreanul”, citat ulterior de presa centrală, a publicat informația falsă potrivit căreia părintele Ionuț Popescu ar fi prezentat urme de arsuri, aduc la cunoștința celor interesați concluzia examinării medico-legale:

„Nicio leziune traumatică vizibilă compatibilă cu leziuni de arsură.”

Examinarea a fost efectuată de dr. Amélie Martin, medic legist și expert pe lângă Curtea de Apel din Toulouse, la solicitarea autorităților române, în cadrul cooperării judiciare internaționale.

Concluzia expertului se regăsește în dosar și este tradusă în limba română, încât poate fi înțeleasă până și de procurorul Ardelean.

Așadar, informația legată de arsuri este falsă.
Cum, de altfel, sunt și stenogramele și toate acuzațiile din rechizitoriu.

Gânditorii politici ai secolului trecut (Raymond Aron, George Kennan, Henry Kissinger, chiar și Fukuyama, ca să ajungem în vremea noastră) n-ar putea face față controverselor născute în ultimii ani în societatea românească. Iar Augustin ar fi declarat de-a dreptul falimentar.

Dacă vocile intelectualilor proeuropeni de la noi ajung să aclame că imperialismul rusesc poate fi combătut printr-un imperialism european mai vast, că pacea poate fi dobândită prin dezintegrarea unei puteri nucleare, că reconcilierea poate urma dispariției unuia dintre interlocutori și că se poate realiza unitatea unor state între care nu poate fi stabilit nici măcar un principiu politic comun, atunci ne aflăm în punctul nebuniei totale.

Când spun că Biserica Ortodoxă are propriile resurse pentru a lumina această situație, categoric nu mă refer la caraghioși precum Teodosie, Ignatie sau Sofronie. Indiferent de partea baricadei pe care se așază, ei fac, în fond, același lucru: înlocuiesc gândirea cu lozincile și aduc același deserviciu discernământului critic.

Teologii români au tot bătut monedă, până dincolo de epuizare, pe teologia Părintelui Dumitru Stăniloae, pe care Sfântul Sinod l-a și canonizat.
Luminarea doctrinelor politice ar putea începe chiar de la teologia persoanei, pentru a recupera criteriul antropologic fără de care orice doctrină politică ajunge să privească oamenii și popoarele ca pe o materie inertă, care poate fi dezmembrată, rearanjată și absorbită în construcții imperiale.
La Stăniloae, unitatea nu se naște din anularea persoanelor, ci din comuniunea lor liberă. Celălalt nu trebuie să dispară (nici măcar nu trebuie să-i anulezi opțiunile politice) pentru ca eu să fiu în siguranță. Deosebirea nu este un obstacol care trebuie lichidat. Persoana se împlinește în comuniune tocmai pentru că rămâne ireductibilă.

Într-o postare pe Facebook referitoare la concediul medical, făcând trimitere directă la arhicunoscutul pasaj evanghelic despre îndoiala Sfântului Toma, am scris:

„N-aș fi ezitat să-i arăt mâna și coasta mea.”

Iată cum transcrie procurorul mesajul, după propria-i înțelegere:

„N-aș fi ezitat să-i arăt «mândria și ocazia» mea, să vadă că au încheieturi.”

Și, pornind de la această aberație inventată prin transcriere, concluzionează că aș folosi „o exprimare de mahala”.

Când nu înțelegi nici Evanghelia, nici limba română, ajungi să-ți construiești rechizitoriul împotriva propriilor halucinații.

De dimineață, mă amuz citind acest dosar și-mi întăresc convingerea că sfârșitul lumii trebuie să fie încă departe. Nu poate încăpea atâta ridicol în eshaton.

Am atașat o dovadă că aceia care au inventat bancurile cu milițieni n-au avut suficientă imaginație. Dacă aveți cumva impresia că prostia omenească are limite, vă invit să mă însoțiți la arhiva Tribunalului, să ne distrăm împreună.

Vorba meșterului Vișan: măcar un kil de icre să ne fi dat și rușii ăia pentru tot deranjul ăsta.

P.S. Îmi dau seama că nu am nicio șansă să aflu ce s-a întâmplat cu mașina mea în acea seară. Onest vorbind, la cât de pătrunzători se dovedesc în aceste pagini, nici nu-i poți condamna că-l suspectează de operațiuni paramilitare pe un preot din Franța, cu tijă metalică într-un picior și proteză definitivă la șold, pe motiv că „mergea ca teleghidat” - potrivit procurorilor - și că, în zilele anterioare evenimentului, purta mănuși, total nepotrivit la început de februarie.
Așadar, ascundea „arsurile” pe care flăcările urmau să i le producă. Despre aceste „arsuri”, medicii legiști francezi au constatat că nu au existat vreodată, însă milițianul român operează prin revelații proprii.

În 1939, România era o societate polarizată, un stat autoritar, măcinat de violență politică, radicalizare, asasinate și represalii.

La 21 septembrie 1939, prim-ministrul Armand Călinescu era asasinat de un comando legionar. Opt legionari au pătruns apoi în sediul Radiodifuziunii, pentru a anunța public uciderea premierului.

Ce bine că astăzi trăim în circumstanțe fundamental diferite!

Avem instituții consolidate, stat de drept, justiție independentă.

Ce bine că societatea nu mai este împărțită în două tabere care interpretează aproape instantaneu același eveniment în moduri diametral opuse!

Vedeți cât de multe lucruri am învățat din istorie?
N-am fi putut realiza aceste lucruri fără dialog civilizat, respect pentru opiniile celorlalți, dezbatere publică, transparență instituțională.

Mi-a amintit un preot cum se pregătea Episcopia Oradiei pentru sfințirea catedralei, în urmă cu șase ani. Cel care a postat fotografia pe grupul preoților era chiar vicarul episcopiei, care intenționase să-i trimită poza starețului de la Izbuc, pentru a-l îndupleca să-l includă în sobor, alături de Preafericitul Părinte Patriarh: https://www.ebihoreanul.ro/stiri/sex-in-grup-de-ce-si-au-desfiintat-preotii-din-protopopiatul-oradea-peste-noapte-grupul-de-whatsapp-158787.html

Un jurnal zilnic poate deveni, peste ani, o mărturie pentru tine însuți.

Aruncând astăzi o privire peste însemnările din anii trecuți, am găsit această pagină, scrisă într-o zi de septembrie:

24 septembrie 2020

Ieri, miercuri, am slujit Liturghia în cort.
Până seara, am reușit să turnăm șapă peste încălzirea în pardoseală.

Dimineață, către finalul slujbei, au intrat doi preoți îmbrăcați în haine laice: protopopul Oradiei și consilierul financiar al Episcopiei.

Au așteptat să termin.

După Liturghie, am rămas cu ei în cort.

Veniseră să discutăm despre mărturiile tinerilor care spuneau că fuseseră abuzați la mănăstire. Le adusesem deja situația la cunoștință și cerusem ca lucrurile să nu fie mușamalizate.

Consilierul mi-a spus:

— Părinte, să știți că Preasfințitul este atât de sensibil la asemenea lucruri, că nici nu poate îndura să le audă.

I-am răspuns:

— Dar nici nu este nevoie să se implice dumnealui, dacă rezolvați dumneavoastră problema.

— Sigur, Părinte. Spuneți-ne ce doriți ca să rezolvăm și noi ne vom conforma.

— Să se retragă starețul din mănăstire.

S-au uitat unul la celălalt.

— Dar asta nu suntem noi în măsură…

— Dacă nu sunteți în măsură, atunci e bine să participe la discuție cel care este în măsură.

— Știți, Preasfințitul este și-n perioada aceasta…

Le-am spus:

— Eu înțeleg că se află în perioada mai inconfortabilă a lunii, dar să vină să discutăm.

Au plecat.

După aproximativ o jumătate de oră s-au întors cu Sofronie.

A coborât din mașină îmbrăcat într-o reverendă albastră. La piept purta un engolpion cu icoana Maicii Domnului de la Izbuc.

A intrat în cort.

Ne-am așezat pe scaune, lângă strană. Ceilalți au rămas în spatele cortului, aproape de intrare, având grijă să nu se apropie nimeni suficient cât să audă conversația.

Sofronie a început:

— Părinte, eu sunt un copil dintr-o familie monoparentală. Mama mea m-a avut la bătrânețe. Rugați-vă pentru mama mea, Maria!

— Fiți sigur că o vom pomeni pe mama dumneavoastră. Dar e momentul să vă gândiți și la alte mame. La alți părinți, care-și lasă cu încredere copiii, în vacanțe, la mănăstire.

— Știu, Părinte, știu.

La un moment dat, m-a privit într-un fel ciudat. Ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva ce nu putea spune.

— Părinte, eu nu pot face nimic. Vă rog să mă credeți: nu pot! El este în legătură cu Bucureștiul. Ei îl țin, nu eu.

I-am spus:

— Tocmai de aceea am considerat că Bucureștiul, venind la Oradea, ar fi trebuit să-i asculte pe acești tineri. Dar îi puteți asculta Preasfinția Voastră.

— Vai, dar nu pot face asta. Mama mea este bolnavă, Părinte. Voi fi un copil orfan. Sunt atât de singur în orașul acesta. Rugați-L pe Dumnezeu să mă ia și pe mine odată cu mama. Să nu mă lase orfan!

— Cred că Dumnezeu așteaptă să faceți lucrarea Bisericii, Preasfinția Voastră. Vă rog să luați dosarul cu mărturiile acestor tineri. Aveți datele lor de contact. Să-i ascultați. Să nu lăsați această traumă pe conștiința Bisericii.

Am discutat câteva ore.

La sfârșit, Sofronie mi-a promis solemn că va lua măsuri.

A invocat-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu când mi-a făcut această promisiune.

M-am străduit să-l cred.

Sâmbătă, la ora 15.00, Sofronie a pus de-o târnosire în Oradea.
Este halucinant cum alți doi episcopi și o turmă de popi n-au știut să-i explice că târnosirea nu poate fi despărțită de Dumnezeiasca Liturghie.

Biserica este târnosită ca să devină locul adunării euharistice. Sfânta Masă este spălată, unsă cu Sfântul și Marele Mir și îmbrăcată pentru aducerea Jertfei fără de sânge. Moaștele martirilor sunt așezate în ea, în aceeași rânduială fiind sfințite și antimisele pregătite. Toate aceste acte își găsesc împlinirea în Liturghia care le urmează. Pe altarul târnosit sunt puse înainte Darurile, iar clerul și credincioșii Bisericii se împărtășesc, după Prefacere, cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Liturghia nu este un eveniment festiv adăugat târnosirii, care poate fi mutat în programul zilei următoare. Ea este împlinirea euharistică a târnosirii. Rânduiala bizantină este foarte clară când precizează continuarea sfințirii altarului și a antimiselor cu Dumnezeiasca Liturghie.
O practică diferită nu există în Biserică Ortodoxă și este, totuși, tardiv pentru a fi inventată.

Eu nu știu dacă preasfințiții au mai rămas prin oraș, dar, dacă nu se grăbesc, mâine, după Liturghie, îi pot integra într-un program de catehizare intensivă în Catacomba urbană.

Târnosirea fără Liturghie este ca o Liturghie fără împărtășire. Iar dacă multor preoți nu li se pare grav, devine cu atât mai grav.

Oricât de mult m-aș strădui să înțeleg ce se-ntâmplă în România, nu reușesc.

Și-mi dau seama că sunt prost. Mai ales când văd că aproape toți ceilalți știu exact cum stau lucrurile.