Iar Mitra, care mă calomniază neîncetat de doi ani, atât sub propriul nume, cât și prin intermediul conturilor false pe care le gestionează, are în acest dosar calitatea de persoană vătămată.

În tot acest timp, deși cauza se afla în faza nepublică a urmăririi penale, elemente din dosar au fost transmise permanent către presă, în general sub forma unor așa-zise „probe” pe care le consider fabricate. Conținutul și momentul apariției lor indică faptul că informațiile proveneau de la persoane care aveau acces la anchetă. Eu, însă, nu mă puteam apăra public, contracarând aceste acuzații cu adevărul, fără să risc să fiu acuzat că divulg informații din dosar.

În ziua perchezițiilor, presa centrală anunța în direct acuzațiile false formulate împotriva mea și difuza imagini de la locuința mea, filmând două case ca și cum ar fi fost una singură.

Atât publicația „Bihoreanul”, cât și călugărul Mitra susțineau că locuiesc într-o vilă, că aș fi „cel mai bogat preot din Ardeal” și că mi-aș fi construit casa odată cu biserica.

Locuința mea reprezintă o parte dintr-un duplex și a fost achiziționată înaintea revenirii mele în țară, adică în perioada în care locuiam în Cipru. Iar dacă au făcut asemenea afirmații tendențioase, cred că se cuvine să precizez că am, probabil, o casă mai modestă decât au majoritatea preoților din Oradea. Dar niciodată nu mi-am dorit mai mult.

Alte precizări privind probele și informațiile apărute în presă

Aduc la cunoștința opiniei publice că s-au făcut propuneri și chiar presiuni asupra unor apropiați ai mei, pentru obținerea unor declarații false și a unor false acorduri de recunoaștere a vinovăției.

Menționez, de asemenea, că singura declarație pe care am dat-o în acest dosar, cea dată în calitate de persoană vătămată, înaintea schimbării încadrării juridice, este întru totul adevărată.

Nu aveam benzină în mașină, ci câteva flacoane cu pălincă, pe care urma să le dăruiesc unor cunoscuți din București. Povestea cu benzina aflată în mașină este o ticăloșie pe care anchetatorii au construit-o în mod conștient.

Cantitatea de benzină invocată în rechizitoriu fusese cumpărată cu aproximativ o zi și jumătate înaintea incendiului, când încă nu hotărâserăm să mergem la București. Benzina a fost consumată în orele următoare achiziționării, pentru alimentarea unui utilaj. Pentru a risipi orice presupunere: nu este vorba despre o dronă, ci despre o drujbă.

Întâmplarea face ca respectiva activitate să fi fost surprinsă și de o cameră de supraveghere. Mă tem însă să depun filmările la dosar, întrucât m-aș putea trezi cu un alt capăt de acuzare: că, împreună cu un prieten, am toaletat crengile uscate ale unui pom fără autorizația Organizației Națiunilor Unite.

Caroseria mașinii arse nu a fost conservată imediat de organele de cercetare penală, ci a fost transportată la o firmă de dezmembrări, unde a rămas în aer liber, expusă ploii și ninsorii. Incendiul s-a produs în noaptea de 5 februarie, iar rechizitoriul consemnează ridicarea epavei și introducerea acesteia în camera de corpuri delicte abia la 7 februarie.

După acest interval, în care epava nu s-a aflat sub paza organelor judiciare, criminaliștii au susținut că au găsit un fragment ars dintr-o canistră roșie. Rechizitoriul afirmă că acel fragment ar prezenta „aceleași semnalmente” cu recipientul în care fusese cumpărată benzina, fără să explice prin ce analiză individualizantă s-a stabilit că ar proveni tocmai din canistra respectivă și fără să lămurească efectele pe care expunerea epavei la intemperii și accesul necontrolat la aceasta le puteau avea asupra integrității probelor.

În mod evident, un recipient din plastic aflat în zona afectată de un incendiu de asemenea intensitate ar fi trebuit să se topească integral. De altfel, din interiorul mașinii nu a rămas intact absolut niciun element din plastic. În aceste condiții, pretinsa identificare ulterioară a unui fragment de canistră ridică întrebări fundamentale privind proveniența și autenticitatea acestuia.

Mai mult, rechizitoriul omite cu desăvârșire expertiza întocmită de generalul de pompieri de la Timișoara, care concluzionează clar că incendiul nu a fost declanșat prin folosirea benzinei.

În schimb, procurorii aleg să invoce o altă expertiză, despre care afirmă că ar confirma prezența benzinei, fără să explice existența concluziei tehnice contrare și fără să confrunte cele două opinii de specialitate. O probă favorabilă apărării, care contrazice direct ipoteza centrală a acuzării, este pur și simplu eliminată din narațiunea rechizitoriului.

În privința „stenogramelor” apărute în presă, deși nu văd nicio legătură între corespondența mea privată și acuzațiile pentru care sunt trimis în judecată, precizez că o parte dintre mesajele prezentate sunt false.

Bunăoară, eu nu îl cunosc pe domnul Călin Georgescu, nu am numărul dumnealui de telefon și nu comunicăm.

În perioada campaniei electorale și a alegerilor anulate, anulare despre care susțin în continuare ceea ce cred, anume că a reprezentat un atentat la democrație, l-am criticat în repetate rânduri pe candidatul Călin Georgescu. Am ajuns însă la concluzia că, în lipsa unor opțiuni mai bune, l-aș fi votat.

Adică, dacă aș fi avut de ales între Ion I.C. Brătianu și Călin Georgescu, l-aș fi ales, fără îndoială, pe Brătianu. La fel aș fi procedat dacă ar fi fost vorba despre Nicolae Titulescu, Take Ionescu sau despre oricare replică contemporană a acestora, fie ea și mai ciopârțită. Dar, dacă aș fi avut de ales între domnul Georgescu și doamna Lasconi ori domnii Ciolacu, Ciucă, Simion sau Nicușor Dan, l-aș fi ales pe Georgescu, nu atât pentru capacitățile dumnealui, pe care le consider foarte discutabile, cât pentru cât de puțin reprezentau ceilalți.

În rest, nu există legături externe pe care să nu le fi recunoscut. Am prieteni în întreaga lume, dar nu am pactizat niciodată cu nicio zonă ideologică și nu am colaborat în viața mea cu niciun serviciu de informații, nici din țară, nici din străinătate. Mi-am prețuit libertatea, considerând întotdeauna că ea este darul lui Dumnezeu.

II. CINE A INSTRUMENTAT CAZUL

Un cititor cu gândire critică, familiarizat cu ceea ce mi s-a întâmplat în ultimii doi ani, își va crea impresia că autorul acestor acuzații nu este Ministerul Public, ci Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, întrucât comunicatul de presă, rechizitoriul și dosarul sunt constituite, în mare parte, din falsele acuzații formulate de reprezentanții autorității ecleziastice locale.

Dosarul, instrumentat inițial de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuș, a fost transferat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și dat în lucru șefului Secției de urmărire penală, celebrul procuror Cristian Ardelean, cunoscut opiniei publice întrucât s-a aflat în centrul uneia dintre cele mai grave controverse publice, în urma înregistrărilor despre inducerea fricii în judecători.

În urma acelui scandal, conducerea DNA a cerut revocarea sa din funcția de procuror în cadrul DNA Oradea, măsură care a fost ulterior anulată definitiv. Numele său a mai fost legat de anchetele penale deschise în legătură cu acele înregistrări și de alte controverse asemănătoare.

În legătură cu procurorul Cristian Ardelean, în mediul justiției circulă o temere care, desigur, îl poate îngrijora pe oricine ajunge să fie cercetat de acesta: aceea că ar fi fost absolvit de acuzațiile grave care i-au fost aduse în scandalul public legat de DNA Oradea tocmai pentru ca, ulterior, să instrumenteze dosare de execuție publică, în interesul unor persoane influente.

Totodată, la nivelul comunității locale se vorbește despre implicarea în dosar a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, întrucât cumnata dumneaei, la rândul său juristă, s-a exprimat în repetate rânduri și față de diferite persoane, care pot depune mărturie în acest sens, colportând acuzațiile pornite dinspre Episcopie și făcând trimiteri exacte la dosar. În mod firesc, nu avea de unde să cunoască asemenea informații, întrucât dosarul se afla în faza nepublică a urmăririi penale.

Doamna procuror general este sora unuia dintre preoții care slujesc, în acest moment, în biserica pe care eu am construit-o în municipiul Oradea. Este relevant pentru înțelegerea speței să precizez că preotul respectiv, în momentul începerii slujirii mele ca paroh în Oradea, era „îmbisericit” în această parohie, unde era remunerat simbolic de fostul paroh cu 535 de lei lunar, ca o completare a salariului său din învățământ.

Înainte de instalarea mea în slujirea acestei comunități, întrucât episcopul Oradiei nu mă dorea, repetând inclusiv în spațiul public că i-am fost impus de superiori, părintelui T.M. i s-a propus să organizeze o răzmeriță a credincioșilor împotriva numirii mele. Soția dumnealui, cumnata doamnei procuror general, s-a ocupat de strângerea de semnături prin tot orașul, pentru ca soțul dumneaei să fie numit paroh.

Am calmat lucrurile foarte repede, iar tabelul de semnături ajunsese motiv de glume după ce oamenii m-au cunoscut. Am consolidat comunitatea și am construit o biserică numai din donațiile credincioșilor, iar această zidire a reprezentat cel mai eficient șantier bisericesc din Eparhia Oradiei. O biserică monumentală, construită într-un singur an!

Deși Episcopia mi-a propus în repetate rânduri să-l transfere pe preotul T.M. într-o altă parohie, eu nu numai că l-am păstrat coslujitor, ci am solicitat angajarea lui cu normă întreagă. Am obținut acest „privilegiu” prin implicarea directă a Patriarhului României, chestiune care s-a transformat ulterior în cap de acuzare în dosarul consistorial.

De aceea, implicarea dumnealor în această acțiune derulată împotriva mea mi se pare nu doar o cumplită ingerință în treburile justiției, ci și o faptă josnică din punct de vedere uman.

Pentru modul în care s-a desfășurat această „anchetă”, dar mai ales pentru scopul în care consider că a fost instrumentată, este relevantă și chestiunea prelevării probelor ADN.

Când mi-a fost solicitată recoltarea probelor biologice, am refuzat inițial prelevarea, din considerente care țin de demnitatea umană. Ziarul local „Bihoreanul”, citat imediat de presa națională, a făcut mare caz din refuzul meu. În mai puțin de 24 de ore, Parchetul a obținut o hotărâre judecătorească, cu o celeritate pe care cu greu o întâlnim chiar și în cauze privind infracțiuni extrem de grave.

În mod firesc, m-am supus hotărârii și am oferit proba solicitată. Rezultatul analizei nu a stabilit nicio corespondență genetică prin care să fiu legat de săvârșirea faptei. Cu alte cuvinte, proba ADN nu a susținut acuzația formulată împotriva mea.

Rechizitoriul reține faptul că m-am împotrivit inițial prelevării, dar omite să prezinte limpede rezultatul obținut după recoltarea probei. Aceeași lipsă de claritate privește și rezultatele analizelor genetice referitoare la ceilalți doi inculpați: rechizitoriul enumeră rapoartele de expertiză genetică printre mijloacele de probă, fără să explice în cuprinsul acuzației ce corespondențe au fost sau nu au fost identificate și ce anume demonstrează concret aceste analize.

În cadrul cercetării, am avut o singură solicitare: să fie audiat ca martor un prieten care îmi cunoștea programul și care participase inclusiv la unele dintre audieri.

Anchetatorii l-au chemat la audieri pe călugărul Mitra, precum și pe secretarul de stat din cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte, pe care îl întâlnisem o singură dată în viață, dar au amânat în repetate rânduri audierea singurului martor solicitat de mine. Când audierea a fost, în cele din urmă, încuviințată, domnul procuror Cristian Ardelean a găsit de cuviință să o limiteze, cenzurând întrebările formulate de mine, tocmai întrebările care puteau contribui la lămurirea cauzei.

Aceasta a fost singura probă solicitată de mine. Deși organele de urmărire penală au obligația să administreze probe atât în acuzare, cât și în apărare, solicitarea mea a fost mai întâi amânată, iar apoi golită de conținut prin limitarea întrebărilor adresate martorului.

Organele de cercetare penală nu au indus în eroare numai judecători din România.

Mult mai grav, prin solicitări oficiale, au transmis informații false autorităților judiciare și organelor de cercetare penală ale unui alt stat european, folosindu-se în acest demers inclusiv de reprezentanți de rang înalt ai Patriarhiei Române din afara țării. Voi prezenta pe larg această chestiune, cu documente și cu deosebită plăcere, într-un episod distinct.

Dacă este reală informația care mi-a parvenit, anume că acest dosar ar fi fost tratat inclusiv ca o chestiune de siguranță națională, atunci este cazul să ne întrebăm foarte serios în ce stadiu de maladie a ajuns această societate.

Menționez, de asemenea, că atât judecătoarea de drepturi și libertăți de la Judecătoria Beiuș, cât și judecătorii Tribunalului Bihor care au soluționat ulterior contestațiile formulate au respins, respectiv au infirmat solicitările procurorilor.

Propunerea aberantă de arestare preventivă a fost respinsă, iar contestația formulată de Parchet împotriva acestei soluții a fost, la rândul ei, respinsă.

Ulterior, procurorul a solicitat luarea măsurii controlului judiciar împotriva mea pentru o perioadă de 60 de zile. Judecătoria Beiuș a admis solicitarea, dar, paradoxal, fără să impună vreo restricție. Tribunalul Bihor a revocat măsura controlului judiciar după numai patru zile.

Sper ca primul termen de judecată să fie stabilit cât mai curând, având în vedere celeritatea nemaiîntâlnită cu care s-a desfășurat urmărirea penală în acest dosar.

Închei această declarație publică reiterându-mi bucuria sinceră că dosarul a fost trimis în judecată și a ieșit astfel din captivitatea celor care l-au folosit ca instrument pentru a-mi distruge credibilitatea, pentru a-mi traumatiza familia și pentru a mă anula profesional și social.

Am încredere în profesionalismul judecătorilor.

Mi se pare relevant schimbul de replici surprins în capturile de mai sus, ca să înțelegem că, uneori, ticăloșia omenească nu poate fi întrecută decât de prostie.

Domnul Răzvan Gheorghe este jurnalist la publicația „Podul”.

Domnul Robert Adam este autor Humanitas, colaborator PressOne, doctor în științe politice, diplomat de carieră în cadrul MAE și fost director al ICR Bruxelles.

Nu vorbim, așadar, despre conturi anonime, ci despre oameni cu pretenții profesionale, care răspândesc public informații elementar false.

“Viza” de intrare în Sf Munte.

Un procuror care își întemeiază rechizitoriul pe acuzații cu totul false și uluitor de prost construite, secondat de un polițist care nu reușește să scrie nici măcar două rânduri corect în limba română, apelează, desigur, la instrumentele sistemului oligarhic local: fițuica de propagandă, presiune și șantaj, citată, ulterior, de presa centrală.

Când formulezi acuzații false, la comandă, știi că asemenea construcții nu pot rezista în sala de judecată. De aceea, încerci să muți procesul în presă, folosindu-te de jurnaliștii de casă.
Consideră ei că o minciună, care se va rostogoli zile întregi în presă, devine adevăr.

Metoda aceasta o practică și Sofronie.

În mod firesc, ei se adresează doar prostovanilor, cu care se simt confortabil.

Eu însă mă adresez oamenilor inteligenți. Și am răbdare.

Mi se pare foarte interesant că organele de cercetare penală, care acționează în interesul episcopului Oradiei, au inventat diferite mesaje, pe care le-au livrat presei drept autentice, dar nu au reținut niciunul dintre nenumăratele mesaje pe care le-am schimbat cu Patriarhul României în ultimul an, uneori chiar de mai multe ori pe săptămână.

Pesemne că acele conversații reale nu serveau scenariului pe care anchetatorii încercau să-l construiască.

Nu doar rechizitoriul procurorului Ardelean, ci și o parte din “stenograme” - pe care nimeni nu și le asumă oficial, întrucât sunt “pe surse” - sunt redactate de Sofronie.
E frumos să trăiești în România lor.

Întrucât ziarul „Bihoreanul”, citat ulterior de presa centrală, a publicat informația falsă potrivit căreia părintele Ionuț Popescu ar fi prezentat urme de arsuri, aduc la cunoștința celor interesați concluzia examinării medico-legale:

„Nicio leziune traumatică vizibilă compatibilă cu leziuni de arsură.”

Examinarea a fost efectuată de dr. Amélie Martin, medic legist și expert pe lângă Curtea de Apel din Toulouse, la solicitarea autorităților române, în cadrul cooperării judiciare internaționale.

Concluzia expertului se regăsește în dosar și este tradusă în limba română, încât poate fi înțeleasă până și de procurorul Ardelean.

Așadar, informația legată de arsuri este falsă.
Cum, de altfel, sunt și stenogramele și toate acuzațiile din rechizitoriu.

Gânditorii politici ai secolului trecut (Raymond Aron, George Kennan, Henry Kissinger, chiar și Fukuyama, ca să ajungem în vremea noastră) n-ar putea face față controverselor născute în ultimii ani în societatea românească. Iar Augustin ar fi declarat de-a dreptul falimentar.

Dacă vocile intelectualilor proeuropeni de la noi ajung să aclame că imperialismul rusesc poate fi combătut printr-un imperialism european mai vast, că pacea poate fi dobândită prin dezintegrarea unei puteri nucleare, că reconcilierea poate urma dispariției unuia dintre interlocutori și că se poate realiza unitatea unor state între care nu poate fi stabilit nici măcar un principiu politic comun, atunci ne aflăm în punctul nebuniei totale.

Când spun că Biserica Ortodoxă are propriile resurse pentru a lumina această situație, categoric nu mă refer la caraghioși precum Teodosie, Ignatie sau Sofronie. Indiferent de partea baricadei pe care se așază, ei fac, în fond, același lucru: înlocuiesc gândirea cu lozincile și aduc același deserviciu discernământului critic.

Teologii români au tot bătut monedă, până dincolo de epuizare, pe teologia Părintelui Dumitru Stăniloae, pe care Sfântul Sinod l-a și canonizat.
Luminarea doctrinelor politice ar putea începe chiar de la teologia persoanei, pentru a recupera criteriul antropologic fără de care orice doctrină politică ajunge să privească oamenii și popoarele ca pe o materie inertă, care poate fi dezmembrată, rearanjată și absorbită în construcții imperiale.
La Stăniloae, unitatea nu se naște din anularea persoanelor, ci din comuniunea lor liberă. Celălalt nu trebuie să dispară (nici măcar nu trebuie să-i anulezi opțiunile politice) pentru ca eu să fiu în siguranță. Deosebirea nu este un obstacol care trebuie lichidat. Persoana se împlinește în comuniune tocmai pentru că rămâne ireductibilă.

Într-o postare pe Facebook referitoare la concediul medical, făcând trimitere directă la arhicunoscutul pasaj evanghelic despre îndoiala Sfântului Toma, am scris:

„N-aș fi ezitat să-i arăt mâna și coasta mea.”

Iată cum transcrie procurorul mesajul, după propria-i înțelegere:

„N-aș fi ezitat să-i arăt «mândria și ocazia» mea, să vadă că au încheieturi.”

Și, pornind de la această aberație inventată prin transcriere, concluzionează că aș folosi „o exprimare de mahala”.

Când nu înțelegi nici Evanghelia, nici limba română, ajungi să-ți construiești rechizitoriul împotriva propriilor halucinații.

De dimineață, mă amuz citind acest dosar și-mi întăresc convingerea că sfârșitul lumii trebuie să fie încă departe. Nu poate încăpea atâta ridicol în eshaton.

Am atașat o dovadă că aceia care au inventat bancurile cu milițieni n-au avut suficientă imaginație. Dacă aveți cumva impresia că prostia omenească are limite, vă invit să mă însoțiți la arhiva Tribunalului, să ne distrăm împreună.

Vorba meșterului Vișan: măcar un kil de icre să ne fi dat și rușii ăia pentru tot deranjul ăsta.

P.S. Îmi dau seama că nu am nicio șansă să aflu ce s-a întâmplat cu mașina mea în acea seară. Onest vorbind, la cât de pătrunzători se dovedesc în aceste pagini, nici nu-i poți condamna că-l suspectează de operațiuni paramilitare pe un preot din Franța, cu tijă metalică într-un picior și proteză definitivă la șold, pe motiv că „mergea ca teleghidat” - potrivit procurorilor - și că, în zilele anterioare evenimentului, purta mănuși, total nepotrivit la început de februarie.
Așadar, ascundea „arsurile” pe care flăcările urmau să i le producă. Despre aceste „arsuri”, medicii legiști francezi au constatat că nu au existat vreodată, însă milițianul român operează prin revelații proprii.