SOCIALISM. MEDIA.









Andrei Blaier








Deși expert (cândva) în comunicare clasică, cea digitală îmi este străină, mă simt – și probabil că așa și sunt – prost, în social media. Mi-am propus să devin activ pe Twitter (a fi concis este o virtute), dar am renunțat când Musk l-a transformat în circ ieftin, scump plătit. Blogul meu e demult părăsit și nu am prezență online, cu excepția vechiului meu cont de LinkedIn, unde (mai) citesc ce postează alții și scriu, rar, câte ceva. Nu îmi fac iluzii că sunt citit de mulți, însă mă bucură cele câteva duzini (?) de aprecieri, fie și formale. Habar nu am ce înseamnă „algoritmul LinkedIn”, dar cu siguranță nu îl nimeresc.Cu ceva vreme în urmă am scris un text destul de personal și, pentru că aveam dubii că o platformă de relaționare profesională precum LinkedIn s-ar preta la o astfel de confesiune, am cerut părerea Chat GPT-ului, care a fost încurajator. Cred însă că și roboții sunt corecți politic astăzi, îmbuibați cu Prozac digital, sau, cel puțin, ne administrează nouă, ultimilor Homo Sapiens, serotonină artificială, pentru a ne face să credem că merită să mai continuăm…Am primit un „like” de la o rudă apropiată și un altul de la un fost coleg care petrece mult timp pe LinkedIn, probabil în căutarea unui job. Preferam să fiu înjurat decât ignorat; înțeleg că de aia e bine să ai cont de Facebook, măcar acolo ți-o mai trage cineva, din diferite poziții și poți să experimentezi senzații tari, chiar și la o vârstă înaintată, ca a mea. În fine. M-am gândit că o fi fost un moment prost ales (cine stă să citească pe LinkedIn în august?) și că povestea (prea) personală din socialismul negru, scrisă în engleză, e lipsită de relevanță pentru un cititor occidental, în epoca influencerilor și a VIP-urilor pixelate. Așa că mai încerc o dată marea cu sarea, algoritmul cu degetul, pun într-o sticlă și arunc în oceanul digital scrisoarea în limba română a introducerii unei noi colege din redacția Cinepub.„Am avut ocazia să-l întâlnesc pe regizorul Andrei Blaier într-una dintre puținele după-amiezi petrecute cu tatăl meu, Don Quijote marxist, fără carnet roșu de partid. Mi l-a prezentat atunci pe fostul său student, Andrei Blaier, cu puțin timp înainte ca tata să mă părăsească, definitiv. Blaier trecea printr-o perioadă dificilă; Klara (Tamas), soția sa, îl părăsise și fugise în Statele Unite (context delicat pentru un secretar de partid comunist la studiourile de film). În plus, Blaier avea și alte probleme; Daneliuc tocmai „își depusese” carnetul de partid în plenul ședinței tovărășești de la studiourile Buftea, convocată pentru a înfiera producția „Glissando”, scandal imens în epocă. „Maestre” – i-a șoptit Blaier –, „filmul e extraordinar, merită văzut… dar doar dacă îl mai apucați în sală…” (l-am apucat, cât a rulat
filmul pe Magheru, trei zile, adică atât cât era necesar pentru a justifica decontul uneia dintre cele mai scumpe producții cinematografice românești.) La cererea tatălui meu, artist boem, sărac și idealist, tovarășul Blaier m-a încredințat unui regizor secund din Buftea, ajutându-mă să-mi câștig existența de adolescent socialist pe platourile de filmare. La 16 ani, lucram ca figurant de dimineață până seara, câștigând 12 lei pe zi pentru figurații simple și 30 de lei
pentru cele speciale. Primul „salariu” l-am folosit pentru a cumpăra o veioză de birou, sub care l-am citit pe Camus, nu pe Sartre sau Gramsci, preferații tatălui meu.Astăzi, mă reconectez virtual cu Andrei Blaier printr-unul dintre cele mai bune filme ale sale, pe care o fostă studentă de-a mea, Elena Călinoiu, îl reinterpretează curajos pe cinepub.ro.Deși face parte dintr-o generație neatinsă de comunism, Elena, noul membru al echipei noastre editoriale, revizitează „Prin cenușa imperiului”, un road movie pre-socialist, o versiune românească a lui Butch Cassidy și Sundance Kid cu Gheorghe Dinică și Gabriel Oseciuc în loc de Paul Newman și Robert Redford. Recenzia ei de pe cinepub.ro conține intuiții remarcabile. Sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut…

SCENARIUL DE FILM – Istorie, teorie și practică – de Steven Maras







Nu întotdeauna în luna mai potecile duc „spre Iad și nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai”, cum spune Minulescu. După o perioadă îmbibată de o muncă editorială exigentă și pregătirea evenimentului, în luna mai 2024 poteca noastră s-a arătat luminoasă. Ne-am bucurat de mult-așteptata lansare a cărții lui Steven Maras, „Scenariul de film – istorie, teorie și practică” (trad. Andreea Borțun, Lucian Gerogescu, Polirom, 2023), precum și a colecției „Clasici UNATC”, în care au apărut până acum „Pagini despre film”, de George Littera, și „Dialoguri despre scenariu (și nu numai)”, de Dumitru Carabăț și Lucian Georgescu, ambele publicate de UNATC Press.„Scenariul de film. Istorie, teorie și practică”, de Steven Maras poate fi cumpărată de aici.Cartea lui Maras nu are pretenția de a fi vreo altă „biblie” scenaristică, cu rețete și prescripții. Din contra – își propune să ofere un cadru holistic (teoretic, istoric și practic) obiectului scenariului în sine, să numească posibilitățile și permutările care au avut loc în decursul evoluției formatului de scriere și să lanseze mai multe moduri de gândire asupra a ceea ce reprezintă el astăzi. Inspiră, nu impune, deci. Adică exact ceea ce ne propunem și noi să facem la CINEPUB.Și nu doar atât. Evenimentul a prilejuit și un dialog pe tema „Scenariul de film ca adaptare a realității imediate și intermediate”, urmat de o proiecție a celui mai recent film al lui Andrei Cohn, „Săptămâna Mare”, film prezentat anul acesta în secțiunea Forum la Berlinală. Dialogul s-a purtat între co-traducătorii volumului lui Maras, prof. univ. dr. Lucian Georgescu și cineasta Andreea Borțun și regizorul Andrei Cohn.𝗔𝗻𝗱𝗿𝗲𝗲𝗮 𝗕𝗼𝗿𝘁̦𝘂𝗻 este regizoare de film, dramaturgă și manager cultural, co-fondatoarea celui mai important eveniment de educație alternativă dedicat adolescenților – Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis și co-fondatoarea și co-curatoarea Pustnik, o rezidență internațională de scenaristică, care are loc anual în România. Andreea a urmat cursurile de licență din cadrul UNATC București, BARD College Berlin și cursurile masterale în cadrul Facultății de Filosofie, Universitatea București. Filmele sale au fost selectate la importante festivaluri internaționale (Cannes, Toronto, Karlovy Vary) și este în post-producție cu primul său lungmetraj de ficțiune „Malul Vânăt”, o co-producție România-Franța-Slovenia. Este cadru asociat la Facultatea de Film, departamentul scenaristică-filmologie din cadrul UNATC și a tradus, alături de Lucian Georgescu, cartea lui Stevan Maras „Screenwriting: history, theory and practice”, apărută recent la editura Polirom și UNATC Press.𝗔𝗻𝗱𝗿𝗲𝗶 𝗖𝗼𝗵𝗻 este scenarist și regizor. A debutat cu scurtmetrajul „Înainte și După 22/12/1989” (2009), urmat de filmele: „Maica Domnului de la parter” (2010, scurtmetraj), „Fotografii de familie” (2012, scurtmetraj). Ulterior, a realizat lungmetrajele „Acasă la tata” (2015), „Arest” (2019) și „Săptămâna Mare” (2024). De-a lungul timpului, filmele sale au fost selecționate și uneori premiate în numeroase festivaluri, printre care TIFF Cluj, SFF Sarajevo, CIFF Cairo, KIFF Karlovy Vary, Berlinale și altele.Absolvent de Litere (”Elemente de limbaj pre-cinematografic în Cronica anonimă despre Brâncoveanu” – UB, 1992), doctor în cinema (”Motivul drumului în cinematograful lui Jim Jarmusch” – UNATC, 2006), 𝗟𝘂𝗰𝗶𝗮𝗻 𝗚𝗲𝗼𝗿𝗴𝗲𝘀𝗰𝘂 este seniorul catedrei de scenaristică UNATC, a cărei programă de studii a reformat-o fundamental în ultimul deceniu. Este membru al Consiliului Științific UNATC Press, al Consiliului Executiv al Screenwriters Research Network, membru FIPRESCI, EACWP, NAWE, UCIN și Creative Commons. Devine, la recomandarea prof. George Littera, în 1992 (Noul Cinema), primul critic de film în România postcomunistă și publică ulterior și în Pro Cinema, România Literară, Literatorul, Polirom, Telerama-Corlet, Intellect, Taylor&Francis, Edinburgh University Press. Traducerile și contribuțiile sale editoriale includ lucrarea fundamentală…

ELI, COHN, SAU DESPRE TEROAREA DE DINAINTE









Saptamana Mare de Andrei Cohn








Una dintre teoriile interesante pentru mine (student la Filologie la sfârșitul anilor ’80), expuse într-un curs despre perioada marilor clasici în aula de la Universitate, pleca de la anamneza pacientului Caragiale și justifica acțiuni ale personajelor prozei sale, dar și o decizie fundamentală pentru viața autorului, prin prisma uneia dintre multele fobii ale acestuia. „Caragiale suferea de căldură”, perora profesorul, lansându-se impetuos în analize de text ce demonstrau că mai totul se petrecea în, sau după „căldură mare”. Acțiunea „Momentelor” se alinia cu sfârșitul zilei (miezul nopții chiar), când zăduful se potolea și era răcorit cu o bere fără guler de general, în praful ridicat de măturător la lumina lămpilor cu gaz. De aici o concluzie care mă captiva atunci, prin îndrăzneala-i „modernistă”: Caragiale a decis să emigreze la Berlin pentru că… era un oraș cu temperaturi mai scăzute decât cel de pe Dâmbovița. Așadar, era vorba despre meteorologie și mai puțin despre amărăciunea profundă cauzată de procesul de plagiat legat de „Năpasta”, soldat cu achitarea lui Caion. Ce să mai vorbim de privarea de premiul Academiei în două rânduri, o nedreptate cumplită pentru un autor orgolios, conștient de valoarea sa trans-epocală.Decizia ar fi avut, așadar, rațiuni preponderent biologice, în noua linie de lectură a unui Caragiale redus, ideologic corect, la tăcere: abandonarea Căii Victoriei pentru Unter den Linden se face din cauza unei fobii și în baza unui capriciu de moment, precum cel al unei doamne la menopauză, plină de hachițe și bufeuri. Dincolo de o posibilă cheie de lectură a autorului, teoria profesorului diminua rațiunea fundamentală a exilului acestuia, adică scârba profundă a entomologului națiunii, pe care o regăsim explicită în „Scrisorile” sale și, implicită, în întreaga sa operă. Kerosenul rachetei Caragiale, carevasăzică.Dacă ar fi să căutăm aceeași cheie de lectură în nuvelele „prozei terorii”, constatăm că aici bate un vânt rece, crivăț și măzăriche, precum în „vremea de război”. Bufeurile sunt sudori reci, berea e dată pe rachiu, prozatorul vede monstruos. Dar nu (numai) despre lupa naturalismului este vorba aici, ci despre magnitudinea prin contra-plonjeu a demonului pe care îl înfruntăm în singurătatea nopții, strigoiul de la trei dimineața, cocârjat peste patul-catafalc, cu gheara pusă în beregata noastră, cei treziți din somn în cearșafuri ude de transpirații reci, ca să ne reamintim singura certitudine a vieții: moartea.Acțiunea este și aici nocturnă, dar întunericul e acum glacial, are temperatura criptei, râsul a înțepenit în rictus, e sublimat în mercurul care coboară rece pe șira spinării. Leiba nu are somn, Stavrache aude voci, Ion delirează, Gheorghe e fantomatic, Marghioala e demonică. Membrele se umflă, devin vineții, degetele se sfarogesc, mirosul de carne și păr ars se întrepătrunde cu cel grețos-dulceag al hoitului prăvălit pe dușumea. Nu e de mirare că sunt puține încercările de ecranizare ale nuvelelor terorii lui Caragiale, nici una dintre ele memorabilă.„Singurul film românesc selectat la cea de-a 74-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin” – zice comunicatul de presă la lansarea filmului „Săptămâna Mare” în sălile de cinema. Nu știi dacă să-i plângi de milă regizorului Andrei Cohn, căruia nu i se găsește un elogiu mai bun, sau cinemaului românesc, lipsit de glamour-ul performanței sale trecute („doar două filme în competiția de la Cannes din acest an”, titra autosuficienta presă națională în anul în care „Aurora” și „Marți, după Crăciun” erau selectate pe Croazetă, adică doar la un deceniu distanță de perioada când producția națională de cinema nu scotea mai mult de două titluri obscure pe an). Și, continuă comunicatul, „«Săptămâna Mare» este un film bazat pe o nuvelă de I.L. Caragiale” – adică, nu-i așa, un fel de cronică a unei plictiseli anunțate, deserviciu făcut ambilor autori. Cui îi mai pasă de Caragiale și, de fapt, who…